Arms of the ocean

Cauta o cale, o oaza de liniste, drumul inapoi catre sine, catre visele si dorintele pe care odata le avea. Cauta sa evadeze din cotidianul mult prea cotidian si prea sufocant, voia sa fuga de rutina, de obiceiuri, de oboseala fiecarei zile. Isi dorea sa aiba puterea de a se rupe de tot, de a incepe un alt inceput in alta parte…

Simtea nevoia sa fie departe, cat mai departe de toti acei oameni care nu inceteau sa ii vorbeasca, fiecare ii spunea ceva, iar ea nu reusea sa inteleaga de ce nu o lasa in pace. Chiar nu vedea nimeni cat de mult o oboseau? Se simtea ca intr-un film prost, preungit inutil, al carui final nu avea niciun sens….pentru nimeni.

Isi dorea si nu isi dorea sa fie aproape de el, ii facea bine si nu ii facea, simtea si nu simtea…sau poate ca simtea prea multe si nu stia cum sa interpreteze totul. Ar fi vrut sa simta nisipul fierbinte sub talpi, sa fie mangaiata de valurile marii, sa  isi odihneasca ideile haotice acolo pe mal.

Plangea, dar nu simtea nicio lacrima pe obraz, simtea un gol imens, o teama permanenta, o agitatie care parea ca ii roade sufletul bucata cu bucata. Pierduse toate lucrurile cu care se identifica odata, ratase momente de fericire, zambea prea putin. Simtea prea mult, sau prea putin…

Sufletul ei striga pur si simplu “never let me go”….era oceanul de care avea nevoie, pacea, linistea, odihna, sentimentele pozitive, visele regasite, dorintele neimplinite….

 

Paradise

Dupa o saptamana incarcata, cu multe deadline-uri, rapoarte de trimis, email-uri de pregatit, stat peste program, aproape adormit la birou, am reusit ca astazi sa am parte de o zi normala. O zi din aia lenesa, calda si frumoasa de sambata, in care stii ca nu trebuie sa-ti mai faci griji ca suna telefonul, nu trebuie sa te gandesti ca timpul te preseaza, ca ai de facut “aia” si “aia” si mail-ul ala etc.

O zi cu un mic dejun gustos (multumim Cristina pentru tratatie si invitatie), o plimbare cu vaporasul in Herastrau, o vizita la Muzeul Satului, o inghetata, kurtos, poze, stat pe iarba si tot asa. Ca o oaza in mijlocul desertului. Un sentiment minunat de intoarcere la copilarie, de vacanta mult asteptata, de libertate si placere vinovata, de joaca si veselie, de dorinte implinite…

Inchei cu  http://www.youtube.com/watch?v=1G4isv_Fylg&feature=related

Enjoy!

What if?

De prea multe ori m-am intrebat “ce-ar fi fost daca….?”. Ce-ar fi fost daca as fi  luat o alta decizie in anumite momente? Mi-ar fi fost mai bine?Mi-ar fi fost mai rau? As fi fost mai fericita? Mai implinita? As fi fost alta? As fi intalnit aceleasi persoane?

Poate ca acum nu as fi fost prinsa intr-un cerc vicios, poate ca as fi avut curajul sa spun “NU”, sau poate ca as fi avut curaj pur si simplu, poate ca as fi iubit mai mult si as fi iubit persoana potrivita, poate m-as fi bucurat mai mult de viata, as fi ras mai mult, as fi facut tot mai mule  lucruri care sa-mi placa. Poate ca nu mi-ar fi fost asa dor de tine, poate ca te-as fi uitat deja. Poate ca as fi luat decizia sa plec la momentul potrivit  si acum mi-ar fi fost mai bine, poate ca…

Nu am dreptul sa ma plang, destinul ni-l croim singuri si suntem raspunzatori pentru tot ceea ce ni se intampla, dar din cand in  cand nu pot sa nu ma intreb “ce-ar fi fost daca?”

 

Iti multumesc:-)

Intamplator am dat peste clipul celor de la “Directia 5″ – “Iti multumesc”. M-a impresionat sincer si m-a motivat sa mai scriu un post. Ma gandeam ca aproape niciodata nu avem timp sa multumim celor din jur pentru lucrurile simple pe care ni le ofera. Ne gandim poate ca sunt de la sine intelese, ca ni se cuvin, ca asa trebuie sa fie. Nu le privim ca pe niste “daruri minunate”,  nu suntem recunoscatori pentru ca le primim. Gasim tot felul de scuze “nu am timp”, “nu am chef”, “am avut o zi proasta”, “sunt prea obosit/a”, “poate maine”…si tot asa.

Fericirea, frumusetea stau in lucrurile simple: o vorba buna pe care ti-o adreseaza cineva la sfarsitul unei zile proaste, un mesaj simplu de “ce mai faci?” primit de la un prieten, o melodie dedicata tie, o floare primita, un zambet din partea unui strain. Nu m-am gandit poate prea serios pana acum. Da, sunt recunoscatoare pentru multe lucruri, dar niciodata nu cred ca am multumit sincer parintilor, prietenilor (mai noi, mai vechi) pentru lucrurile simple, dar atat de importante pe care mi le-au oferit.

Inchei cu un simplu “multumesc” tuturor….voi va stiti!

Si cu o dedicatie: http://www.youtube.com/watch?v=-Qo_o7sYeDI&feature=share

Retrospectiva 2011

2011 a trecut atat de repede, incat mi-e foarte greu sa fac o analiza asupra a tot ceea ce s-a intamplat. Daca lunile de iarna au trecut foarte repede, luna martie mi-a adus un interviu si respectiv un job. Asadar, din aprilie pana in prezent am muncit mult, poate prea mult uneori, dar cred si sper ca tot efortul a fost binemeritat. Insa, pe langa toate acestea am avut sansa de a cunoaste persoane incantatoare de care m-am atasat intr-un timp relativ scurt. Oameni cu suflet mare care iti insesineaza o zi grea, care te tin de mana si iti spun o vorba buna atunci cand simti ca nu mai poti.

Vara a trecut si ea foarte repede, o mica escapada la mare cu Alina, my lovely prapa, 3 luni in care am impartit de toate cu Rox (mancare, zambete, momente vesele, momente mai putin vesele, farfurii, prosoape, dulap etc.).

A urmat apoi toamna, care a adus cu ea momente placute, pierderea si recuperarea actelor de identitate, zile de nastere care se cereau a fi sarbatorite, lucrat pana in zori.

Cafea cu Rox in gara, telefoane luuungi cu Alina, Elena sau Irina, discutii interminabile despre lucruri importante sau despre nimicuri, rememorarea unor amintiri atat de frumoase si sa nu uit de mesele delicioase pregatite de Cris. Mi-am dat seama ca am crescut si ca incepem sa  dam piept si mai tare cu responsabilitatile vietii.Poate ca nu mai avem la dispozitie timpul pe care il aveam in facultate, atunci cand imparteam totul, visam cu ochii deschisi la un viitor job si ne dadeam de ceasul mortii in sesiune, dar stiu ca atunci cand ne intalnim redevenim copilele de acum 3-4 ani. Cu toate ca fiecare incearca sa-si croiasca un drum al ei.

Decembrie mi-a adus unul dintre cele mai frumoase daruri pe Anca. Stateam deunazi si numaram anii de cand ne cunoastem. 9 ani, 108 luni si poate tot atatea momente petrecute impreuna. De la invatat pentru bac, la emotiile de la admitere, apoi anul petrecut impreuna in “casa groazei”. In ciuda distantei am reusit sa pastram legatura, sa fim aproape una de cealalta, sa ne povestim, sa ne dam sfaturi, chit ca am facut asta pe skype sau pe email. Pentru noi nu a contat cum, ci a contat sa fim mereu acolo una pentru cealalta.

Stateam si ma gandeam la “New Year’s Resolutions”, ce-mi propun pentru anul acesta. Nu am inca o lista clara in minte, dar cu siguranta va cuprinde urmatoarele:

1. email-uri mai dese catre Anca;

2. iesiri mai dese cu fetele;

3. injectii cu doze mari de optimism;

4. sa aduc un zambet in fiecare zi pe buzele cuiva;

Cu siguranta sunt mult mai multe, poate o sa revin cu ele intr-un post urmator.

Va urez tuturor un an 2012 asa cum va doriti, sa fiti fericiti, optimisti, sa zambiti in fiecare zi, sa va aduceti aminte de copilarie, iar la sfarsitul fiecarei zile sa faceti ceva care sa va ajute sa va simtiti bine!

Random thoughts

Se uita in jur si parca nu-i venea sa creada, parca traia un vis, sau mai bine spus un cosmar din care ii era imposibil sa se trezeasca. Nu, nu, aceea nu putea fi ea, nu avea nimic in comun cu omul pe care avea impresia ca il cunostea sau ca  l-a cunoscut candva.

Era mult trecut peste ora 21 cand a iesit pe poarta si a inspirat aerul rece al ultimei zile din noiembrie.  Se simtea mai trista si mai singura ca niciodata si parca voia sa evadeze intr-o alta  lume.  Voia sa uite putin de ea, de problemele care o inconjoara in fiecare zi. Isi mai dorea sa retraiasca acele momente de fericire pura, cand  timpul parca s-a oprit in  loc, grijile disparusera ca prin minune. Tot ce conta era momentul! Din pacate, era o stare de extaz care nu a durat foarte mult, intocmai ca efectul unui drog, esti fericit cateva clipe pentru ca apoi sa te intorci  la realitate si  la dorinta imperioasa de a vrea mai mult si tot mai mult.

Era o stare  la care dorea de atat de multe ori sa revina.  Atunci cand viata devine mult prea apasatoare, atunci cand oamenii din jurul ei ii cer mai mult decat ea  le poate oferi, atunci cand toate eforturile ei de a face  lucrurile bine sunt ignorate, se intorcea mereu  la ceea ce credea a fi printre singurele momente de fericire adevarata din viata ei.

Viata e un carusel, care uneori se invarte cu o viteza mult prea mare si nu ne  lasa posibilitatea de a cobori. In timpul calatoriei intalnim tot felul de oameni: mai rai, mai buni, mai generosi, mai egoisti, dar cu totii isi  lasa intr-un fel sau altul amprenta in sufletul nostru. Sunt oameni pe care ii iubim, oameni pe care am vrea sa ii uitam, oameni care ne fac rau si pe care ii iertam….sau nu, oameni care ne iubesc si ne vor binele, oameni care profita de noi si uita sa mai spuna “multumesc”, oameni care ne raspund  la telefoane/mesaje disperate in miez de noapte, oameni care sunt “easy  like a Sunday morning”, oameni de care nu ne putem  lipsi.

 

Dialog

“Si cum te mai simti? Ce mai faci?”

“Prinsa intr-o rutina nebuneasca, din  care nu mai pot iesi, oricat de mult as incerca…”

“Pai?Cum ai ajuns aici?”

“De parca explicatiile ar fi suficiente. Nu stiu, soarta, destinul, poate e o  lectie de viata”

“Incotro?”

“Cine stie?Spre un nou inceput, spre sfarsitul unei etape”

“Ce planuri ai?”

“Sa ma pierd in multime si sa uit”

“Crezi ca asta e solutia?”

“Nu stiu, pare a fi o solutie”

“Si e cea buna?”

“Nici asta nu stiu…”

“Ti-e teama?”

“Poate…”

 

Uneori…

Uneori mi-e dor de inceput, de toate acele zile frumoase, pline de fericire si optimism. De toate momentele pe care le doream a fi eterne, de toate cuvintele spuse, promise si care acum s-au pierdut…

Uneori mi-e dor de tine, de inocenta clipelor petrecute impreuna si care acum nu ne mai apartin, de zambetul tau, de tot ceea ce ai insemnat pentru mine…

Uneori iti simt lipsa atat de tare, incat simt ca aerul pe care il respir nu mi-e de ajuns si ca doar sa te vad, macar si de la distanta, mi-ar oferi oxigen pentru alte zile…

Uneori mi-e dor sa glumesc cu tine, sa-mi inseninezi clipele, sa-mi aduci un zambet pe buze, sa-mi dai speranta ca, macar cateva minute esti al meu si doar al meu…

Uneori as vrea sa nu ma gandesc ca alteia ii spui tot ceea ce as vrea sa-mi spui mie, ca toate zambetele tale ii apartin ei, ca ii oferi fericire, ca ea e cea care se trezeste in fiecare dimineata cu un suras pe fara gandindu-se ca te va vedea…

Uneori as vrea sa-mi ignor lacrimile, sa ignor nodul ce mi se pune in gat de fiecare data cand te vad…

Uneori as vrea sa-mi spun ca nu-i nimic, as vrea sa cred ca n-a fost sa fie si ca poate candva, in alta viata povestea noastra ar putea avea un inceput si chiar un final fericit…

Uneori as vrea sa uit cata fericire imi poti aduce cu o singura privire de-a ta…

Uneori as vrea ca timpul sa treaca mai repede, si mai repede si tot mai repede, sa ajung la capatul lui, iar amintirea ta sa nu existe acolo…

Uneori as vrea sa ignor faptul ca suntem ca doua trenuri intr-o gara, care s-au intalnit pentru cateva momente, iar apoi fiecare si-a continuat drumul, in directii diferite, tu spre nord, iar eu spre sud…

Uneori as vrea sa am sansa unui nou inceput…

Uneori as vrea sa nu te mai vreau atat de mult…

Uneori…