#faratitlu

E greu sa spui “adio”,dar uneori e mai greu sa ramai in povestea respectiva. E greu sa mergi mai departe, dar e si mai greu sa ramai blocat intr-o situatie care nu iti face bine. E greu sa te adaptezi, dar e mai greu sa ramai dependent de oameni care te-au ranit. E greu sa pui punct, dar uneori e mai greu sa pui virgula si sa continui aceiasi poveste.

Advertisements

Capitolul 1 – “Klara”

edfKlara avea doar 7 ani cand si-a dat seama ca nu este ca ceilalti copii. Crescuta de bunici, parintii fiind plecati in strainatate, Klara a trait mereu cu sentimentul abandonului in suflet. Ca si copil era timida, retrasa, avea putini prieteni, toti ceilalti copii considerand-o o ciudatenie a naturii. Ii placea sa se joace in singuratatea camerei ei, cu papusile trimise de parinti. Anemona si Diana erau nu doar papusile ei cele mai dragi, ci si prietenele ei de suflet. Organiza petreceri cu cai si prajituri pentru ele, le vorbea, le destainuia cele mai tainice secrete ale ei.

Ca adolescenta, Klara nu s-a schimbat foarte mult. Si-a pastrat tristetea din privire, aerul de melancolie, placerea de a citi si a scrie. Nu excela la materiile de real, dar in schimb era foarte buna pe partea de uman. Treptat si-a dat seama ca are o fire creativa si ca imaginatia ei era cel mai bun aliat in alegerea unei viitoare profesii. De aceea s-a indreptat catre cariera de designer vestimentar. Bunica ei a invatat-o sa coasa, astfel ca inca din anii adolescentei Klara isi crea singura hainele. Prefera culorile pastelate, pe care le combina intotdeauna armonios, iar hainele create ii puneau mereu in evidenta chipul bland si trupul armonios cladit.

Ca si adult, Klara avea in continuare foarte putini prieteni, dar asa cum spune adesea erau “pe viata”. Calatoriile sunt pasiunile ei azi, iar Roma va ramane intotdeauna orasul ei de suflet.

Relatia cu parintii a fost mereu la distanta, nu doar fizica, ci si emotionala. In adancul sufletuui Klara nu i-a putut ierta ca au parasit-o atunci cand avea cea mai mare nevoie de ei.

Treptat, cu anii, bunicii s-au transformat in parintii ei, iar astazi cand nu mai sunt langa ea le ducea dorul enorm.

Cu mama ei vorbeste mai des la telefon, cu tatal doar de zile de nastere sau sarbatori. “Parinti transformati in straini”, asa cum declara adesea prietenilor ei.

In timp ce isi savura ceasca de capucccino la una dintre terasele preferate din Piazza Campo de Fiori, Roma, Klara isi rememora viata de pana atunci, intocmai cum cineva ar derula un film pe repede inainate.

Sosise in Roma de cateva zile, in drum spre Milano, acolo unde urma sa aiba o prezentare de moda. Vremea calda de aprilie scosese turistii si locuitorii orasului la plimbare. In centrul pietei, indienii imigranti erau ca de obicei la post, incercand sa vanda tot felul de produse specific itaienesti si nu numai. La cativa pasi de ei, africanii imigranti asezau cearceafurile pe care randuiau ca in vitrina unui magazin exclusivist cele mai noi modele de genti fake. Marci precum Prada, Dolce&Gabbana, Chanel, Michael Kors, erau pe buzele vanzatorilor in incercara de a atrage turisti. O zi tipica acestui oras vibrant, o zi de lucru pentru multi, o zi de plimbare pentru altii, o zi de introspectie pentru Klara. Urma sa se intalneasca cu bunul ei prieten, Maurice, designer vestimentar celebru, cunoscut in comunitate pentru notele de excentricitate si inovatie pe care le aducea in fiecare colectie a sa. Maurice avea 42 de ani si practica designul de la 17 ani, atunci cand intrase ca ucenic in atelierul unui alt designer celebru. Fusese “sansa vietii sale”, asa cum declara adesea si, totodata, rampa de lansare. Maurice a invatat-o pe Klara tot ce stia, i-a fost nu doar prieten, ci si profesor, mentor, model. Klara l-a respectat intotdeauna pentru caracterul lui integru, pentru creativitatea si curajul de a pune in practica cele mai ciudate idei. Cu fiecare an ce trecea, Maurice dadea tonul in moda, lansand cate un nou trend.

In timp ce il astepta, Klara si-a revizuit inca o data schitele pe care le avea in minte pentru colectia de toamna-iarna de anul acesta. Opinia lui Maurice era foarte importanta pentru ea, de aceea voia sa ii le arate, pentru a-i cere sfatul. Propunea pentru acest sezon paltoane in culori puternice, asortate cu palarii in tonuri similare si rochii care sa scoata din anonimat tinutele. Nu lipsea de pe niciun articol semnatura ei, pasarea phoenix, la care tinea atat de mult. Cumva se identifica cu aceasta, si ea renascuse din propria cenusa, intr-un moment in care credea ca totul e pierdut.

Desi avea doar 31 de ani, Klara simtea ca traise cat pentru o viata de om. Practica designul de 6 ani, dupa ce renuntase la cariera in domeniul administrativ. Desi avea microbul designului in sange inca din perioada adolescentei, Klara nu si-a urmat visul decat tarziu. Vinovatu a fost Maurice, in timp ce era la o sesiune de cumparaturi. Klara tocmai iesise din cabina de proba cu o tinuta pe care si-o alesese pentru petrecerea la care urma sa mearga in acea seara, ia Maurice a fost uimit de talentul ei de a face combinatii potrivite, cat si de viziunea inedita pe care o propunea. A intrat in vorba cu ea si a rugat-o sa ramana la o cafea pentru a discuta. Rezervata din fire, Klara nu i-a acordat foarte multa atentie lui Maurice in timpul acelei intalniri, dar ulterior propunerile lui incepeau sa devina din ce in e mai interesante. Astazi, la 6 ani dupa, Klara se mandrea si se minuna de evolutia avuta sub indrumarea atenta a lui Maurice.

Schimbarea profesionala a fost la momentul respectiv turnura de care avea nevoie Klara. A lasat totul in urma si s-a mutat o perioada la Roma, acolo unde locuia Maurice pentru a putea invata cat mai multe de la el. Avea 25 de ani cand a facut pasul acesta, tocmai terminase o relatie toxica, ce ii consumase sufletul si simtea nevoia sa fie departe de tara pentru a-si putea reveni.

Tudor a fost marea iubie a Klarei. Student la UNATC, l-a cunoscut la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti, in timpul unei piese de teatru, “Oameni si pasari”, pe care el o scrisese, o interpretare moderna a dilemelor sufletesti cu care oamenii se confrunta zi de zi. Klara fusese invitata de o prietena sa ia parte la acest examen al studentilor de la UNATC si, desi in ziua aceea nu avea chef sa iasa din casa, destinul a facut ca cei doi sa se cunoasca. Mikaela, prietena Klarei il cunostea pe Tudor, asa ca le-a facut cunostinta la finalul piesei. Inca isi amintea foarte clar emotiile pe care le simtise atunci cand a dat mana cu el.

Sfarsit de an

N-am mai facut demult lucrul asta, nu am mai stat sa ma gandesc, sa adun, sa scad, sa fac un bilant al anului care tocmai se apropie de final. Pentru ca 2018 a fost pentru mine un an al lectiilor de viata, am decis ca ar fi momentul propice sa reiau obiceiurile mele din alte vremuri.

A fost anul in care am invatat ca oamenii nu sunt intodeauna asa cum ii cred, ca sub masca bunavointei se ascund uneori personalitati care nu iti doresc mereu binele. Am invatat sa nu mai am incredere in toti cei care ma inconjoara. Am invatat ca foarte putine persoane imi merita lacrimile si durerea.

Am invatat ca trebuie sa am mai multa incredere in mine si in ceea ce pot face. Am invatat ca e musai sa ma pun pe mine mereu pe primul loc, pentru ca altii nu o vor face pentru mine. Am invatat sa ma redescopar, sa ma reintalnesc eu cu mine, sa port discutii cu Liana cea din prezent, dar si cu Liana care vreau sa devin in viitor. Am invatat ca trebuie sa fiu puternica si ca doar situatiile limita merita eforturile mele.

Mi-am demonstrat ca pot fi si “zen”, ca ma pot bucura de placerile mici ale vietii, ca merit mai mult si mai bine.

Lectiile astea nu au venit asa usor si nu le-am invatat singura. Am avut si inca am alaturi oameni frumosi, care ma sustin, ma sprijina si au incredere in mine. Oameni carora le multumesc din suflet si in fata carora ma inclin.

Ultimele 3 luni ale lui 2018 au fost poate cele care mi-au aratat cel mai mult lectiile de viata de mai sus. Au fost momente grele, momente tensionate, momente triste, momente cu multe emotii negative si ganduri negre. In astfel de momente Dumnezeu iti da alaturi tocmai oamenii de care ai nevoie pentru a le depasi. Tocmai ca sa te poti ridica de jos, ca sa te poti reinventa, ca sa poti trece peste. Nu e usor, inca nu am reusit in totalitate, dar am un 2019 intreg la dispozitie pentru a face asta.

Unul dintre oamenii care mi-a fost alaturi in perioada asta si care mi-a aratat o alta cale mi-a spus ca cei doi piloni importanti in viata sunt iubirea si iertarea. Iarta-i pe cei care ti-au gresit, iubeste-i, elibereaza-i!

Sa va fie anul nou plin de iubire, armonie, pace, fericire si sanatate! Avem in fata noastra 365 de noi posibilitati! Fiecare zi aduce cu sine un nou inceput pentru fiecare dintre noi!

NIHIL SINE DEO

positivity-590x394Nu te mai intreba de ce unii oameni iti fac rau, de ce ataca, de ce iti diminueaza increderea in tine. Nu merita sa te macini pentru ei, nu merita o lacrima de-a ta, nu merita nici macar sa te gandesti. Asa sunt ei, prin prisma atacurilor pe care ti le aduc, de fapt se descriu pe ei insisi. Oameni nesiguri, nehotarati, paranoici, anxiosi.

Construieste-ti o bariera impotriva lor si nu te lasa condus de emotiile pe care ti le induc. Stiu, e greu, e foarte greu, mai ales cand sunt oameni care candva ti-au fost apropiati. Dar nu toate persoanele pe care le cunoastem pe drumul devenirii noastre ne si raman aproape. Elimina pur si simplu din viata ta astfel de persoane toxice, rupe orice relatie ai avea-o cu ei, pune distanta si indreapta-te catre oamenii luminosi, frumosi si buni, care te ajuta sa cresti si sa te dezvolti. Iarta-i si iarta-te pentru ca ai suferit pentru ei. E normal si asta. Durerea te ajuta sa te cunosti mai bine, sa petreci timp cu sufletul tau, sa il lasi sa respire si sa isi aline suferinta, sa isi vindece ranile.

Pune-te pe primul plan in viata ta, tu contezi pentru tine, nu ceilalti care vor sa te distruga si sa te faca mic, mic de tot. Nu ii lasa sa te manipuleze si sa te faca sa crezi ca tu esti problema. Problema e la ei, problema e a lor si ii priveste modul in care o gestioneaza.

Invata din dezamagiri, invata din frustrari, invata din tristeti si momente in care esti la pamant. Au aruncat cu pietre in tine ca sa te omoare sufleteste, tu ridica-te si mergi mai departe. Poarta-ti ranile cu mandrie, ele sunt dovada experientelor si a maturizarii tale sufletesti.

Nu te mai intreba ‘de ce?’, intreaba-te cum poti face sa scoti la lumina binele din tine, sa il oferi celor care chiar au nevoie si care merita. Nu te mai macina pentru ca au incercat sa faca din tine o persoana pe care nu o mai recunosti. Nu te invinovati pentru ca le-ai permis-o, e o alta greseala din care ai avut de invatat.

Fiecare etapa pe care o traiesti, fiecare moment dificil pe care il infrunti, fiecare deceptie, fiecare rau de lacrimi varsate te fac mai puternic. Spui adesea “nu mai pot”, fara sa iti dai seama ca mai poti si inca mai poti multe. Poti face ca tot raul indreptat asupra ta tu sa il transformi in bine indreptat asupra celorlalti. Te-au doborat, te-au aruncat intr-un noian de durere, nu conteaza. Pe drumul asta, care e si el un drum al devenirii tale in viata vei intalni oameni si mai tristi, ofera-le din dragostea si bunatatea ta. Inca le mai ai, emotiile pozitive, valorile tale, principiile dupa care te ghidezi in viata inca sunt acolo. Foloseste-le, sunt ale tale, tu ti le-ai stabilit.

Nu iti reprima durerea, furia, tristetea, frustrarea. Nu le inchide in tine, nu le ascunde undeva, nu te preface ca totul e bine si ca ai trecut peste. Da-le drumu, exteriorizeaza-le, in orice forma vrei. Plangi pana cand simti ca nu mai ai lacrimi, tipa pana cand simti ca nu mai ai voce, alearga pana cand simti ca nu mai ai suflu, sparge toate farfuriile din casa, orice te ajuta sa scoti la lumina tot ce e negru si iti intineaza sufletul. Pentru ca oamenii astia care vor sa te vada la pamant asta isi doresc: sa iti vada chipul trist, sa vada ca te-au calcat in picioare, sa se bucure cand vad ca nu te poti ridica. Nu ii lasa sa iti distruga viata.

Multumeste in fiecare zi lui Dumnezeu pentru ca ti-a oferit inca o sansa de a face o schimbare in bine in viata ta, pentru ca ti-a oferit inca o zi in care poti face un bine cuiva.

Au fost momente in care m-am indoit de existenta Lui, au fost momente in care m-am suparat atat de tare pe El pentru ca permite astfel de lucruri, incat nu I-am mai vorbit. Au fost momente in care L-am strigat in sinea mea sa ma ajute. El nu vrea decat sa ne ofere lectii, sa ne ridice, sa ne faca mai buni. Si vreau sa cred ca pentru cei care acum calca oameni in picioare si fac rau celor din jur, roata se va intoarce. Candva, cumva vor plati pentru raul facut semenilor.

Esti un om bun, aminteste-ti asta mereu, esti un om cu suflet mare, esti un om care vrea sa isi ajute aproapele, esti un om care merita mult mai mult, esti un om cu valori, principii si moralitate. Daca ceva sau cineva in viata ta iti face rau, pleaca, indeparteaza-te. Sa nu iti fie frica de schimbare, pentru ca schimbarea nu poate fi mai rea decat situatia pe care o traiesti in acel moment.

Pastreaza ce e mai bun si mai frumos in tine, indeplineste-ti visele, iubeste-ti aproapele, iarta, canta, danseaza, calatoreste, citeste, asculta muzica preferata, vorbeste despre ceea ce ti se intampla, exterioreaza tot ce e negativ. Plangi pentru cine merita cu adevarat, bucura-te alaturi de cei care te merita cu adevarat. Nu te pierde pe tine de tine, uita-te bine in oglinda: te recunosti sau nu? Daca nu, atunci fa schimbari. Schimba orasul in care traiesti, schimba locuinta, schimba locul de munca, schimba-ti stilul vestimentar, schimba-ti modul de a percepe viata. Pur si simplu bucura-te de viata si de fiecare clipa care iti este data, pentru ca e un dar de la Dumnezeu!

Clepsidra sufletului

Atunci cand ajungi sa te nu mai recunosti in oglinda,cand te intrebi cine e omul pe care il vezi si cum a ajuns asa, cand incepi sa te indoiesti de tine si de judecata ta, e timpul sa pui stop. Punct si de la capat, drumul de la zero, chiar daca simti ca nu mai ai energia sa o faci. Nu te poate ajuta nimeni, nici cel mai bun terapeut nu te poate determina sa iei decizia care sa te scoata din agonie. Simti cum corpul tau cedeaza pe pe zi ce trece, tocmai pentru ca sufletul iti e bolnav. Ranile astea nu se vad, nu sunt ca niste taieturi peste care poti pune un plasture, dar dor mai rau ca o mie de cutite infipte in corp. Esti singur,din pacate, pe drumul asta,pentru ca e drumul tau si singur trebuie sa o scoti la capat cumva. Te doare, te macina, te frustreaza, te schimba.

Durerea nu trece atat de usor, e nevoie de multa munca tu cu tine,dar pana la urma rănile se cicatrizeaza. Ca oameni avem diverse optiuni: putem alege sa fim buni si sa facem lucruri bune, putem alege sa fim rai si sa facem rau celor din jur, putem alege sa ajutam sau nu, sa fim egoisti sau nu. Cel mai mare rau pe care il poti face cuiva este sa il pui la pamant sufleteste.

Clepsidra timpului se scurge in defavoarea noastra, anii trec, uneori fara sa ne dam seama. Merita oare sa ramanem intr-o permanenta agonie?Sau meritam sa ne indreptam catre ceva mai bun si sa ne inconjuram doar de cei care ne fac bine.

Judecam gresit pe unii, acordam credit altora care nu merita, gresim, gresim, gresim.

M-am uitat in oglinda, am incercat sa vad in interiorul sufletului meu. Am vazut agonia, disperarea, tristetea, durerea.

Iar clepsidra in continuare se scurge, timpul trece….

Drumul catre o noua ea

Alexia si-a adunat lucrurile, a aruncat o ultima privire locului pe care in ultimii ani il numise “casa” si s-a indreptat catre usa. A incuiat, ca de obicei de doua ori, apoi a aruncat cheile in ghena de gunoi de pe etaj. In timp ce astepta liftul o amorteala sufleteasca o cuprinsese. Se simtea moarta pe dinauntru, ca si cum toate sentimentele ei murisera odata cu aceasta plecare. S-a intalnit la usa liftului cu vecinul de vis-a-vis, care ca intotdeauna o saluta scurt, printr-o miscare a capului. A facut si ea la fel. Isi lua adio de la el, in felul ei. Nu il cunostea foarte bine, dar se mai intersectasera in bloc in cei 4 ani cat a stat acolo.

Taxiul o astepta in fata blocului pentru a o duce catre aeroport. Valiza ei era destul de mica pentru lungul drum pentru care se pregatea, dar nu conta. Voia sa traiasca o perioada departe de toate si de toti. Incepea cu orasul sufletului ei: Roma. Urma sa stea acolo cateva luni bune si sa isi bucure sufletul cu tot ce insemna atmosfera italieneasca. Poate asa va ierta, poate asa va uita. Poate asa sufletul ei va iesi din amorteala. Spera sa se reinventeze, sa devina un om nou, mai precaut, mai tacut, mai putin increzator in ceilalti. Multi oameni ii demonstrasera ca nu sunt asa cum credea ea. Multi oameni, pe care ii iubise si carora le acordase parti din sufletul ei i-l facusera bucati. Incerca acum sa le lipeasca la loc. Calatoria asta, in care urma sa plece singura spera sa o readuca pe linia de plutire. Nu te gandesti niciodata ca tocmai cei la care tii mult te pot lovi atat de tare. Nu anticipezi durerea, nu poti sa accepti ca s-a intamplat.

Taxiul gonea pe strazile goale ale orasului. Era seara, tarziu, iar traficul de obicei infernal se diminuase. Luminile capitalei se succedeau in fata ochilor ei cu o viteza uimitoare. Cine stie cand va mai reveni, daca va mai reveni vreodata. Cateodata ai nevoie de o schimbare majora ca sa iti poti reveni. Cateodata ai nevoie sa te urci in primul avion sau tren si sa pleci catre un mare necunoscut. Strazile, altadata atat de familiare ii se pareau acum straine, goale, reci. Reci ca si sufletul ei golit de orice speranta, de orice sentiment. Uitase cat de mult iubea primavara cu toate capriciile si schimbarile ei, uitase cat adora vara, uitase nostalgiile de toamna, uitase bucuria sarbatorilor de iarna. Voia sa stearga cu buretele viata, experientele ei de pana atunci si oamenii pe care ii intalnise. A cunoscut dezamagirea, tristetea, frustrarea, durerea in cele mai crude forme. Inca o treceau fiori reci cand se gandea. Stia ce inseamna noptile fara somn, stia ce inseamna teama de a adormi seara cu gandul ca maine va fi o alta zi la fel de grea, stia ce inseamna sa spere ca o alta zi poate ii va aduce ceva bun, cand de fapt ii aducea doar durere si mai multa dezamagire. A crezut, a iubit, a pierdut. Pleca acum cu aripile frante catre ceva nou, un loc unde sa nu cunoasca pe nimeni si unde sa se poata schimba. Sa fie mai puternica, mai precauta, sa invete sa fie dura si sa nu mai ierte atat de usor. Dar mai ales sa nu mai aiba incredere atat de usor in oameni.

Va dura ceva acest proces, dar va trece prin el, cu lectiile invatate intr-un mod dureros.

Fara titlu

Ceaiul se racise pe noptiera. Adela uitase ceasca acolo, in timp ce mintea ei colinda intr-o mie de locuri cunoscute, printre multi oameni care candva ii fusesera dragi si care insemnasera atat de mult pentru ea. Oameni carora le oferise o bucatica din sufletul ei, dar care in schimb s-au dovedit a fi doar niste masti frumoase. “Cat de naivi suntem sa credem uneori ca toti oamenii sunt buni”, se gandea ea, in timp ce privea pe fereastra. Se lasase seara peste oras, o seara rece de noiembrie, la fel ca si sufletul ei.

Se schimbasera multe in viata ei in ultima vreme: orasul in care a locuit mai bine de 11 ani si pe care l-a lasat in urma, apartamentul de la etajul 9, unde statea cu chirie de mai bine de 4 ani, job-ul, prietenii, iubirile trecute si prezente. Toate le lasase in urma si plecase fara sa se uite inapoi. S-a refugiat intr-un alt loc, alt oras, alt ritm, alt apartament. Un loc mai linistit, mai domol, unde nu cunostea pe nimeni si unde nimeni nu o cunostea pe ea. Si ii era bine asa. Simtea ca are sansa sa inceapa o alta etapa din viata ei de la zero, construind din nou, de data asta cu mult mai multa precautie ca in trecut. Daca e ceva ce a invatat, cu durere, din experientele anterioare e ca oamenii te pot insela adeseori. Isi promisese ca nu va mai avea incredere atat de usor si ca nu se va mai lasa acaparata de nevoile celor din jur la fel de repede cum o facea in trecut. Isi promisese ca va acorda atentia si afectiunea ei doar acelora pentru care ea chiar reprezenta o prioritate si nu o optiune. Isi promisese ca nu se va mai lasa inselata de aparente, de false zambete calde, de oameni care, sub apanajul unei mari aprecieri, o foloseau fara scrupule.

E adevarat, o ingenuncheasera, o pusesera la pamant. Inca isi aducea aminte toata durerea din sufletul ei si cat de greu i-a fost sa se ridice de acolo de jos. A avut noroc si de oameni buni, care i-au fost alaturi si au sustinut-o, dar din pacate le-a cerut ajutorul mult prea tarziu. Crezuse ca poate singura, dar asa cum chiar ea si-a dat seama, sunt situatii in viata in care nu te poti ridica singur. Cazi intr-un abis, incerci sa te ridici si sa iesi la suprafata, dar, de fapt cu fiecare zi te afunzi mai mult si tot mai mult pana cand nu mai ajungi sa vezi lumina soarelui. Si atunci te lasa prada intunericului, disperarii, tristetii. Simti durerea prin toti porii, in toate organele, in tot sufletul. E ca o menghina care iti cuprinde mintea, sufletul, corpul si nu te mai lasa sa respiri.

Ceaiul se racise pe noptiera….Adela a luat usor ceasca si l-a aruncat in chiuveta. A stins apoi rand pe rand luminile din apartament pentru a se putea bucura de privelistea oferita de orasul impodobit pentru sarbatorile de iarna. Candva asta era perioada ei preferata din an. In ultima perioada insa, uitase ce inseamna sa te mai bucuri de ceva. Prea multe dezamagiri si deziluzii o adusesera in stadiul in care uitase sa mai creada in ceva bun si frumos.

Oameni, locuri, situatii….toate erau din trecutul ei acum, un trecut mult prea dureros, cu lectii invatate cu lacrimi amare. “Oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par”, isi tot repeta in minte….

Suflet macinat

Am invatat ca increderea este ceva ce se castiga foarte greu,dar care se poate pierde atat de usor. Am invatat ca oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par si ca,atunci cand te astepti mai putin te lovesc acolo unde te doare cel mai tare: in suflet. Am invatat ca ceea ce stiam si credeam acum ceva timp nu era chiar asa. Am invatat ca singurii pentru care merita sa suferi si sa versi lacrimi amare sunt parintii tai. Am invatat ca daca tu nu ai grija de sufletul tau nimeni nu o sa o faca. Am invatat ca poti avea parte de dezamagiri si tristeti care te pot arunca pe fundul prapastiei si ca e foarte greu sa te ridici de acolo. Am invatat ca durerea te face mai puternic si te poate schimba in moduri pe care nu ti le-ai fi putut imagina vreodata.

Am invatat toate astea cu o durere imensa,cu nopti in care ma trezeam des din cosmaruri atat de ireale si,totusi atat de reale. Gesturile de bunatate pe care unii oameni le pot avea fata de tine pot ascunde uneori intentii rele. M-am indoit de mine,de judecata mea, de intuitia mea, de sufletul meu. M-am invinovatit pentru ce nu era cazul si am uitat cui trebuia intr-adevar sa acord investitia mea sufleteasca. Am facut prioritati din oameni pentru care eu nu am fost decat o optiune…si am gresit. Am ignorat voit sau nu intentiile,sfaturile si atentia acelora pentru care chiar sunt o prioritate. Am plans mult,lacrimi amare,care mi-au intunecat sufletul si nu m-au mai lasat sa vad frumusetea vietii. Mi-am consumat resursele sufletesti si am ajuns sa nu mai vad speranta unei zile mai bune. Am uitat sa mai zambesc,sa ma mai bucur, am uitat lucrurile care imi faceau placere si care imi fericeau inima. Am uitat sa mai ascult muzica preferata,m-am inchis in schimb in durerea apriga din sufletul meu. Am purtat discutii cu mine,dar parca vocea inimii nu o auzea pe cea rationala. Am strigat in sufletul meu dupa ajutor ca sa imi dau seama ca singura persoana care mi-l poate oferi sunt eu. Agonia e un proces extraordinar de dureros, lipsa sperantei te face sa vrei sa renunti la tot, lipsa unei imbratisari iti usuca sufletul si ti-l imbatraneste. M-am simtit cu cel putin 20 de ani mai in varsta decat am.

Am incercat sa simulez durerea din suflet,sa zambesc,sa fiu politicoasa,sa fiu aceiasi de acum ceva timp. Nu stiu daca am reusit. Am purtat in suflet o suferinta care mi l-a macinat,l-a facut bucati. Incerc acum sa le lipesc la loc,intocmai ca un puzzle,dar cine stie daca voi mai reusi vreodata.

Am iubit si am pierdut, am plans si am suferit,am fost dezamagita si mi-am pierdut increderea.

Final cu Dora si Doru

Cu sufletul indoit si cu multe intrebari in minte,Dora l-a invitat in apartamentul ei. I-a facut semn sa se aseze pe canapeaua din living,locul ei preferat de relaxare si meditatie.

-Te servesc cu o cafea,un ceai?

-Nu,multumesc,i-a raspuns el. Nu vreau sa te retin mult, e destul de tarziu si ma gandesc ca trebuie sa te simti obosita.

Dora s-a asezat pe fotoliul din fata lui,privindu-l cu intensitate si curiozitate pe cel care in urma cu ceva ani a fost marea ei iubire. Timpul trecuse peste amandoi,se maturizasera,cateva riduri aparute ici-colo,cateva kilograme in plus,dar mai ales cativa ani in care fiecare a mers pe drumul lui. Era curioasa sa afle ce s-a intamplat cu el in toti anii astia, cum i-a mers, ce traiectorie a urmat,dar cuvintele parca nu indrazneau sa ii se articuleze pe buze.

-Si ce mai e de viata ta?a intrebat-o el dupa cele cateva momente de tacere. Ce mai faci?Te-ai casatorit,esti bine?

-Sunt bine,nu m-am casatorit,am un job care imi place,un grup de prieteni in compania carora ma simt bine,scriu o carte,diverse. Dar tu?

Astepta cu infrigurare raspunsul lui. Se temea de el,dar in acelasi timp voia sa stie pe ce aripi l-a purtat timpul.

-Eu tocmai am divortat. O casnicie de 3 ani,care nu a rezistat,din pacate. Nu eram compatibili si am hotarat ca e mai bine sa o luam pe drumuri separate. Practic avocatura,imi place si,ca si tine,am un grup de prieteni cu care ies si fac diverse activitati. Cam atat…

-Si fotografia?l-a intrebat Dora. Iti placea asa de mult.

-Am renuntat dupa ce ne-am despartit. Imi amintea prea mult de tine. Stii Dora,in toti anii astia mi-amintit mereu de tine. Am incercat sa te caut pe retelele astea de socializare,dar nu am avut niciodata curajul sa te abordez. Pana ne-am reintalnit in scara blocului.

Ceea ce el nu stia era ca si Dora facuse la fel,dar contul lui avea prea putine informatii,asa ca a renuntat la ideea de a-l aborda cumva. Ce rost ar fi avut?se gandea.

-Esti fericita,Dora?

-Sunt impacata cu mine insami si linistita,i-a raspuns fata.

-Dar fericita?Indragostita?

Cum sa ii spuna ca dupa atatia ani inima ei inca batea pentru el?Cum sa ii spuna ca nu il uitase niciun moment si ca in putinele relatii pe care le avusese mereu s-a raportat la el?Cum sa ii spuna ca inca il visa,ca isi amintea perfect fiecare detaliu al relatiei lor?

-Fericirea e asa de scumpa,Dorule,ca nu multi si-o permit.

-Asa e,ai mare dreptate.

-Dar tu?Tu esti fericit?

-Acum ca te-am reintalnit si inca asa de aproape sunt foarte fericit. Pastrez speranta in suflet ca poate candva vom fi iar “noi”.

-Nu e usor ce zici tu acolo,Dorule.

-Dar nici greu. Si sunt sigura ca sentimentele inca exista. Trebuie doar sa avem curajul de a reaprinde flacara.

-Si e suficient asta,Dorule?

-Este….nu mai suntem niste copii acum. Suntem adulti si cu siguranta vedem lucrurile altfel.

-Sa riscam? l-a intrebat Dora

-Sa riscam si sa castigam,a venit raspunsul lui imediat.

In acea seara,in acel apartament,doi tineri se redescopereau. Redescopereau iubirea care candva i-a unit,pe care niciunul nu a putut sa o uite si pe care acum isi doreau sa o traiasca pana la final.

Pasager catre o alta lume

92654527-young-woman-is-standing-near-window-at-the-airport-and-watching-plane-before-departure-she-is-standi-La ce te gandesti acum?Pari pierduta intr-o alta lume, a intrebat-o Iulia.

Sanziana s-a intors catre prietena ei de-o viata, cea care o cunostea mai bine ca oricine, sora pe care nu a avut-o. Iulia, persoana care i-a fost alaturi in multe momente din viata, o privea cu ochii ei caprui si blanzi. Statea aseazata turceste pe canapeaua din living-ul Sanzianei, cu o cana de ceai fierbinte in mana. O sunase in seara aceea si o rugase sa vina la ea, singuratatea si durerea din ultimele saptamani o pusesera la pamant si simtea nevoia sa imparta cu cineva toate astea.

-Ma gandeam la oameni in general si la cat de diferiti suntem, i-a raspuns Sanziana din fata geamului. Ma gandeam cat gresim atunci cand facem din oamenii care nu merita o prioritate, pe cand pentru ei suntem doar o optiune. Da, e o greseala a noastra, nu a lor. Ma gandeam cu cata deschidere ne indreptam catre cei care nu ne merita increderea si cat de putin le oferim celor care intr-adevar o merita. Ma gandeam cat de tare doare atunci cand dai piept cu realitate si iti dai seama ca pentru cei pe care i-ai pus pe un piedestal, carora le-ai oferit atat de multe tu nu valorezi mai mult decat o frunza in vant. Si cat de nedrepti suntem cu cei care ne sunt alaturi, ne sustin, ne incurajeaza.

-Si a cui crezi ca e vina? A ta sau a celorlalti?, a intrebat-o Iulia in timp ce se pregatea sa bea din ceaiul aromat pe care i-l pregatise prietena ei mai devreme.

-A mea, desigur. Nu pot sa invinuiesc pe nimeni pentru ca se pune pe primul loc in viata lui, e ceea ce ar trebui sa facem fiecare dintre noi. Dar pot sa ii invuinesc pe cei care iti tradeaza increderea si asteptarile. Cei care vad cat de mult le oferi si nu pot fi sinceri cu tine. Sa iti spuna ca nu e cazul sau ca nu mai e cazul. Sa iti spuna ca iti pierzi vremea de pomana si ca nu are rost. Sa fie directi, clari….

-Poate ca si aici tot vina ta e….poate ca ai decis sa nu vezi anumite lucruri si ai continuat sa oferi acolo unde nu era cazul, sa investeti acolo unde ai vazut ca deja ai pierdut.

-Da, corect si-asa, dar totusi….

-Totusi, tu trebuie sa iti dai seama cine merita si cine nu. Trebuie sa te gandesti ca fiecare are dreptul sa decida cum vrea asupra vietii lui. Iubeste pe cine vrea, acorda incredere cui vrea si tot asa.

-Inteleg ce spui, Iulia, dar nu atunci cand brusc lucrurile se schimb la 180 de grade fara sa primesti un raspuns clar la intrearea ta ‘de ce?’

-E dreptul lor, Sanziana, e viata lor, e decizia lor. Poti doar sa accepti ca asa e realitatea si sa mergi mai departe pe drumul tau. Viata ta nu depinde de deciziile altora, ci de deciziile tale, de ceea ce tu iti doresti sa faci in continuare.

-Doare totusi cand vezi ca oamenii nu sunt asa cum i-ai crezut ca sunt.

-Doare, dar asta e viata. Nu totul e roz, nu toti oamenii pe care ii cunosti iti vor vrea binele. Invata asta si mergi mai departe. Invata sa vezi dincolo de invelis, de anumite gesturi. Invata sa nu iti mai acorzi increderea gratuit si repede. Invata sa te iubesti si te pui pe primul loc in viata ta. Fa din planurile tale o prioritate si lasa-i pe ceilalti. Merita oamenii astia sa suferi atata pentru ei? Merita toate lacrimile tale, toate framantarile, toate frustrarile, toate gandurile rele? Tu suferi, ei sunt OK. Tu o sa pleci, ei vor fi la fel de bine. Dar tu, tu vei fi bine? Iarta-te, iarta-i si priveste catre viitor. Incearca sa iti reconstruiesti viata, ia-o de la zero daca e cazul. Din fericire, nu esti singura, ai multi oameni in jur care iti vor fi alaturi. Dar procesul asta trebuie sa il parcurgi de una singura, tu cu tine, sa inveti sa nu mai depinzi de ce spun sau gandesc altii, ci doar de ceea ce gandesti tu.

-E greu….atat de greu….

-Nimeni n-a spus ca viata e usoara, dimpotriva. Viata ne supune la diverse incercari, tocmai ca sa invatam ceva din ele. Ia din lectia asta ceea ce ai nevoie, foloseste-o ca pe o mantra daca vrei, dar treci peste. Cu iertare fata de tine si fata de ei.

-E greu sa ierti anumite lucruri.

-Este, dar iti va fi si mai greu daca nu o sa reusesti sa faci asta. Sa ramai cu resentimentele astea toata viata nu iti va face calea mai usoara.

Sanziana privea luminile orasului pe geamul living-ului ei. Se gandea la toate cuvintele Iuliei si isi dadea seama cata dreptate are prietena ei. In ultima perioada traia o adevarata agonie, fiind in permanenta inconjurata de oameni care ii dadeau toate semnele ca nu mai e cazul sa prelungeasca relatiile pe care le aveau, de orice natura ar fi fost ele.

Isi dorea tare mult sa plece, undeva departe, printre necunoscuti, sa inceapa o alta etapa, de la zero, cu alti oameni, alt mediu, poate alt oras. S-a gandit atunci la el, omul pe care l-a cunoscut intamplator intr-un magazin si care dupa cateva propozitii banale schimbate ii oferea cartea lui de vizita. Era plecat deja de cativa ani in strainatate, avea o afacere prospera in alta tara. Se gandea ca atunci cand s-au cunoscut i-a spus ca daca vreodata se va gandi sa faca o schimbare de acest fel sa il contacteze negresit, o va putea ajuta.

Ideea unei schimbari atat de radicale ii incoltea tot mai mult in cap Sanzianei pe masura ce zilele treceau. Simtea ca nu o mai leaga nimic de orasul si tara in care locuia, dimpotriva toate locurile prin care trecea ii aminteau de agonia zilnica pe care o traia de ceva timp.

O alta tara, un alt oras, un alt mediu, alti oameni, alte lucruri, totul nou. Ideea o speria, dar o si entuziasma in acelasi timp. Nu stia daca va putea face fata, nu stia daca e pregatita sa faca o asemenea schimbare majora, dar se gandea tot mai mult sa isi asume riscul. Poate ca strainul de la magazin era tocmai mana de ajutor de care avea nevoie pentru a se putea ridica din abisul in care cazuse si de unde nu mai putea iesi.

In momente ca acestea, cand simti ca sufletul te apasa pe zi ce trece si ca nu mai vezi o solutie, schimbarile sunt intotdeauna binevenite.

Iarta-te pentru tot ceea ce crezi ca ai facut gresit, iarta-i pe toti cei despre care crezi ca ti-au gresit, elibereaza-ti inima de toate gandurile astea negative. Stiu, e greu. Stiu, doare. Stiu, simti ca nu poti trece peste, dar nu e nimic ce nu poate rezolva timpul. Alunga-i din viata ta pe cei despre care simti ca iti fac rau. Orice inceput, oricat de greu ar fi e mai bun decat agonia prelungita in care traiesti in prezent.

Sanziana a pus mana pe telefon si a format numarul de pe cartea de vizita. Decizia o luase, era timpul sa plece. La celalalt capat al firului i-a raspuns, intr-o alta limba, o voce calda, dar ferma in acelasi timp. Era tot el, strainul de la magazin, cel care in cateva minute ii oferise sprijinul lui. I-a povestit pe scurt toata povestea pe care o traia de cateva saptamani, iar ca si atunci el i-a promis ca o va ajuta.

In doua saptamani Sanziana se afla la aeroport, cu un bagaj in care isi luase doar strictul necesar, nu avea nevoie de multe lucruri, cu destinatia unei alte vieti.

“Pasagerii pentru zborul catre o alta lume sunt asteptati sa se imbarce la Poarta Viselor. Va rugam lasati bagajele in seama colegilor nostri de la Vama, ei vor avea grija de ele”.

Cu pasi usori, imbracata intr-o rochie alba de vara si cu sandalele ei preferate, Sanziana a pornit catre destinatia ei. “Sa vedem ce va fi”, si-a spus in gand.