Pentru voi

V-ati dus….si cu plecarea fiecaruia dintre voi ati luat bucati din sufletele noastre. Au ramas amintirile, povetele, momentele petrecute impreuna. Vreau sa ma gandesc ca sunteti ca niste ingeri pazitori pentru noi si ca, de acolo de sus, ne vegheati si ne sunteti alaturi.

Au ramas ruinele casei pe care candva o populam cu veselie. Au disparut trandafirii din fata casei, care va placeau atat de mult. Au disparut treptele de pe care obisnuiati sa va salutati vecinii. Au ramas umbrele a ceea ce a fost candva.

Poate ca amintirile s-au mai estompat, dar ultimele momente in care v-am vazut nu le-am uitat. Imi sunt si astazi, dupa atatia ani foarte clare in minte si in suflet. V-ati luat adio in felul vostru, cu multa iubire, asa cum ne-ati aratat cat ati trait.

Ati trecut prin multe, dar mereu ati luptat sa iesiti la liman. V-a fost greu, dar nu v-am auzit vreodata plangandu-va. Va placea sa ne stiti pe toti stransi la masa, in curte. Va placea sa fim impreuna de sarbatori. Amintiri…….

Zilele astea m-am gandit mult la voi si la ce as vrea sa va spun. Ca nu o sa va uit, ca sunteti mereu in sufletul meu si ca va multumesc pentru tot.

Multumesc, mamaia mea draga, pentru ca ai insistat sa ma inveti sa scriu si sa citesc de mica. Stiu ca de mult ti-ai fi dorit sa ai sansa de a invata si mai multa carte. Multumesc, tataia meu iubit pentru ca mereu ma rasfatati cu mici daruri, pentru ca iti innegreai de fiecare data mainile ca sa imi desfaci nucile inca verzi. Azi mi-e dor de voi si sper ca acolo sus, sunteti impreuna si sunteti bine.

Advertisements

Promisiune catre sine

Draga eu de peste 10 ani,

Sper ca esti bine si ca in tot timpul asta ai invatat ce ai avut de invatat din trecut. Sper ca acum poti sa spui “nu” oamenilor si situatiilor care iti fac rau. Sper ca te bucuri de fiecare zi,de fiecare anotimp asa cum trebuie,sper ca esti fericita si implinita pe toate planurile. Sper ca promisiunea pe care ti-ai facut-o acum 10 ani ai pus-o in practica. Sper ca iti incepi fiecare zi cu un zambet si cu multumirea ca ai primit darul inca unei zile in care ai sansa sa inveti ceva. Sper ca in fiecare seara adormi cu bucuria de peste zi. Sper ca ca iti iubesti omul de langa tine si ca va oferiti reciproc ceea ce aveti nevoie. Sper ca nu te mai lasi calcata in picioare si ca nu mai permiti nimanui asta. Sper ca inca te mai bucuri de momentele petrecute alaturi de cei dragi si ca iti umpli inima de bucurie de fiecare data cand ii revezi. Sper ca fiecare sarbatoare o petreci alaturi de familie, in liniste si pace sufleteasca. Sper ca nu mai plangi pentru nimicuri si oameni de nimic si ca ai invatat sa te apreciezi la adevarata ta valoare. Sper ca ai invatat ca fiecare etapa mai grea e urmata de una de bucurie. Sper ca nu ai uitat sa ii ajuti pe cei care au nevoie,dar ca nu ai uitat nici de tine. Sper ca nu mai accepti jignirile tuturor si ca le raspunzi pe masura. Sper ca te faci respectata in randul oamenilor din jurul tau si ca le arati adevarata ta valoare. Sper ca nu mai tii cont de ce spun sau fac cei care nu merita nici macar o privire sa le arunci. Sper ca nu ai uitat ce mi-ai promis atunci si ca acum esti un alt om. Poate ne intalnim candva la o cafea sa imi povestesti. Vreau sa te vad zambind, vreau sa te vad fericita, linistita, implinita. Poti si meriti asta,draga mea! Atunci ti se parea imposibil,dar acum vreau sa cred ca ai reusit. Ai incredere in tine si in forta ta interioara. Nimeni nu te poate pune la pamant,decat daca ii permiti. Asa ca nu le permite!Ridica-te de fiecare data si uimeste-i. Fa-i sa se intrebe care e secretul tau. Succesul tau este cea mai buna razbunare!

Gandul de seara

Sunt oameni care ne completeaza,oameni care ne definesc si ne ajuta sa ne gasim drumul in viata,oameni care ne sunt alaturi pas cu pas,ne sprijina neconditionat si dau un sens pozitiv traiectoriei noastre. Sunt oameni pe care ii iubim,dar care nu ne intorc sentimentele,sunt oameni care ne iubesc,dar pentru care nu simtim la fel. De-a lungul vietii ii intalnim,parcurgem cu ei o bucata de drum sau drumul intreg,pana la final. Plangem dupa unii,ne bucuram ca altii ne-au parasit,suspinam cu tristete dupa toti cei care nu ne-au implinit. Traim ca pe un peron de gara,mereu asteptam trenul care sa ne duca acolo unde ne dorim. Cand ne dam seama ca nu ne place destinatia,uneori avem curajul sa coboram si sa asteptam alt tren,alteori ramanem in el si plangem dupa ceea ce credem ca ne-ar face fericiti. Ca in orice gara intalnim calatori de tot felul,ca in orice compartiment de tren impartim cu ei din drumul nostru. Unora le povestim viata noastra,cu altii doar schimbam priviri,pentru unii suntem indiferenti,in timp ce pe altii ii dorim in secret si nu avem curajul sa le-o spunem. Povestile se aduna si ele contureaza ceea ce noi numim viata. Oamenii vin si trec,ne lasa cu amintiri,isi pun amprenta asupra sufletului nostru,uneori fara sa ne dam seama. In calatoria asta a noastra infruntam tot felul de intemperii, furtuni, frig, ceata, caldura, uitam sa ne bucuram de drum.
Sunt atat de multe povesti nespuse sau nescrise in jurul nostru…..

Ganduri

-M-am pierdut de mine, nu ma mai regasesc in nimic din tot ce inseamna viata mea acum…

-Si ce inseamna viata ta acum?

-O goana nebuna, o cursa care pare sa nu mai aiba final, alerg in stanga si in dreapta fara sa ma opresc, fara sa analizez. Imi dau seama ca nu sunt fericita si ca nu mai pot continua, dar cu toate astea nu ma opresc. Alerg fara incetare printre oamenii din viata mea, incerc sa ii fac pe fiecare fericiti, incerc sa fiu cat mai buna in ce fac, dar imi dau seama ca dau rateuri.

-Si ce ar insemna fericirea si linistea pentru tine?

-Sa fiu impacata cu mine insami, sa ma trezesc in fiecare dimineata cu sentimentul ca ziua care tocmai a inceput va fi una buna, frumoasa. Ca am libertatea de a alege ce sa fac, ca nu mai exista presiunea de a face doar ceea ce trebuie, ca nu sunt nevoita sa imi cenzurez cuvintele si gandurile.

-Bine, dar viata nu e chiar asa. Nu facem doar ceea ce ne place, facem si ceea ce trebuie. Cat despre oameni, tu decizi cat si cui oferi. Si daca simti ca cineva nu merita atentia si afectiunea ta, pur si simplu renunta la acea persoana. Sunt oameni care ne acapareaza toata energia si tot entuziasmul, pentru ca lor le lipseste.

-Nu e asa de simplu….

-Ba e, e foarte simplu. Renunti la cine nu iti face bine si te inconjori doar de oamenii care cu adevarat tin la tine.

-Si daca nu pot sa renunt la o anumita persoana? Daca mi-a intrat atat de adanc in suflet, in inima, incat orice as face nu pot sa o scot de acolo? Daca e in gandurile mele zi si noapte? Stiu ca fara acea persoana va fi mai bine, dar asta in timp. Pe moment simt ca am nevoie de ea ca de aer.

-Nu exista nu pot, exista nu vreau. Stiu ca ai auzit de multe ori asta, dar asa e. E greu in prima zi, in prima saptamana, in prima luna. Dar timpul are darul de a ne vindeca ranile. Si pe masura ce rana prinde coaja, se transforma doar intr-o dovada a faptului ca cineva a fost candva acolo. Nu a meritat efortul, dar ti-a dat o lectie pe care ai invatat-o, o greseala pe care nu o vei mai repeta.

-Poate prezenta unui om in viata noastra sa ne faca mai mult rau decat bine si noi sa nu ne dam seama de asta?

-Sigur ca da. Unii oameni sunt atat de egoisti, se gandesc doar la ei si la ceea ce le face lor bine. Profita cat pot de mult de energia si entuziasmul celorlalti, fara a oferi ceva in schimb. Se alimenteaza cu afectiunea, atentia si interesul celor din jur, pentru ca apoi sa ii considere pur si simplu niste “generatoare”. Iar cand “generatorul” se strica sau apare un model mai nou ii dau la o parte.

-Si ce fac cu toate sentimentele astea?

-Le canalizezi asupra acelora care intr-adevar merita.

-Ce fac cu tot ceea ce am gandit, dar nu am spus?

-Le spui, clar, tare si raspicat. Le transmiti celor carora vrei sa le transmiti, fara teama, fara rusine. Iti eliberezi sufletul de atatea discutii cu tine insati, pentru a face loc sentimentelor pozitive.

-Are vreun sens?

-Are, pentru ca asa nu te vor mai bantui toate gandurile astea.

-E obositor…

-Mai obositor e sa te gandesti mereu la asta. E ca o rana….torni dezinfectant, te ustura pe moment, aplici un pansament si lasi ca rana sa prinda coaja. Poate iti va ramane o cicatrice, dar in timp vei uita….

-Cel mai greu e sa uiti….

-Pe moment da, dar pe masura ce timpul trece vei vedea ca amintirile se vor estompa, le vei incuia intr-un sertar al sufletului tau, pe care il vei deschide doar atunci cand vei dori sa iti amintesti lectia invatata.

Alb si negru

“De ce oare repetam mereu aceleasi greseli? De ce avem tendinta sa reluam trecutul, cu toate ca stim cat rau ne-a facut si cat de mult am suferit?”

Intrebari fara raspuns ii macinau sufletul in acea seara calda de august. Cu toate ca era destul de tarziu si-a pregatit o cafea tare, obiceiul ei dintotdeauna, care ii alina parca suferintele sufletului. Stia ca nu avea sa doarma nici in noaptea aceea, dar pierduse deja sirul noptilor nedormite. Muzica se auzea pe fundal in timp ce se aseza comod pe canapeaua din fata geamului. Ritmul orasului incetinea, oamenii se indreptau spre casa, fiecare cu gandurile si problemele lor.

“Pana la urma nimeni nu stie cu adevarat ce se intampla in sufletul nostru” se gandea in timp ce sorbea usor din cafeaua aburinda. Se simtea pe marginea unei prapastii, parte din ea isi dorea sa sara in gol, alta parte din ea voia sa lupte cu ea, cu lumea, sa infrunte totul si sa mearga mai departe. Numai ca partea care si-ar fi dorit sa sara era mai puternica. Pierduse sensul a ceea ce insemna viata ei, isi pierduse sperantele si visele undeva pe drum.

Singuratatea devenea tot mai apasatoare, la fel ca si sentimentul neimplinirii. De cate nu isi promisese sa nu se mai intoarca in acelasi punct dureros? De cate ori nu facuse un pact cu ea insasi sa nu se mai implice, sa nu mai simta? De cate ori nu se gandise sa puna stop? De cate ori nu isi repetase in minte tot ce avea sa ii spuna? De cate ori nu repetase scenariul si cum aveau sa decurga lucrurile? Tot ceea ce simtea pentru el era ca o boala cu care te-ai obisnuit si chiar te-ai imprietenit. Cumva prefera situatia incerta, durerea din suflet, decat sa stie ca nu va mai fi acolo, intr-un colt al vietii ei.

Parca astazi durerea din suflet era mai intensa ca oricand, plangea fara sa isi dea seama, simtea ca fiecare respiratie devine tot mai grea. “Va trece, voi fi bine” isi tot repeta, cu speranta ca asa va fi, ca va veni ziua in care toate astea vor fi niste amintiri triste si urate din trecut.

Seara isi facea rapid simtita prezenta peste oras. Se simtea tot mai mica, tot mai trista, tot mai obosita. O alta zi in care traise acelasi chin sufletesc…..

August din nou

Simtea ca se sufoca, ca se pierde si nu se mai poate regasi. Gandurile ii alergau cu mii de kilometri pe ora in minte, se incurcau, se rataceau.

Se uita in jur in micul ei apartament. Toate ii se pareau atat de familiare si, in acelasi timp, atat de straine. Toate obiectele care candva i-au fost dragi ii pareau acum reci si triste. Cartile pe care candva le devorase citindu-le stateau acum intr-un colt prafuite, uitate. Fotografiile preferate erau si ele pierdute intr-un colt de perete, dovada parca a unor zile senine si frumoase. Cutiuta cu bijuteriile preferate inca isi avea locul obisnuit pe masuta ei de cafea. Nu le mai recunostea nici pe ele. Micul ei univers se transformase intr-o camera sterila si rece.

Oare te poti pierde asa fara sa iti dai seama? Oare poti sa nu te mai regasesti in propria viata? Oare poti sa traiesti zi de zi cu povara ca faci ceva ce iti ingreuneaza sufletul? Oare poti sa duci pe umeri mii de ganduri negre si indoieli? Oare cate intrebari fara raspuns poti avea in minte? Oare poti fi inconjurat de zeci de oameni zilnic si cu toate astea sa te simti complet singur? Oare cate emotii si sentimente poti purta in suflet fara sa le exprimi? Oare cata tristete poate sa adune un om in suflet? Cate nopti nedormite? Cate framantari? Cate dureri? Oare cat poti sa duci pana la final?

 

Capitolul 2 – Furtuna

Cerul era intr-o mie de culori in acea zi torida de iulie. Nori de toate culorile se adunasera intr-un dans nebun, cu toate ca ploaia nu parea sa isi faca aparitia prea curand.

Singura in fata geamului din micuta ei bucatarie, Dora contempla culorile cerului, iar aidoma norilor care isi schimbau culoarea intr-un ritm alert, tot asa si gandurile ei fugeau incolo si incoace. Ca niste insecte prinse intr-un borcan cautau disperate o cale de a evada.

Se gandea la ziua ce tocmai trecuse si la intalnirea neasteptata pe care a avut-o. Doru, marea ei dragoste din alte timpuri, din alte etape ale “Dorei” era mai nou vecinul ei. Ii desparteau cateva etaje si cativa ani in care nu au mai stiut nimic unul de celalalt.

“Oare ce s-o fi intamplat cu el in toti acesti ani?” se gandea.  Probabil s-a casatorit, are 2 copii, baiat si fata, asa cum si-a dorit mereu. Probabil se muta cu familia lui frumoasa in apartamentul de la parterul blocului in care ea locuia. Probabil a reusit sa termine Facultatea de Drept, asa cum si-au dorit intotdeauna parintii lui, iar acum lucreaza la o firma destul de mare. In timpul liber probabil inca mai face fotografii pe care le expune in galeriile de arta ale prietenilor lui, asa cum si-a dorit mereu.

Viata este un carusel de evenimente si intamplari. Ne poarta cand sus, cand jos, ne indeplineste dorinte si ne destrama visuri, ne aduce bucurii imense, dar ne produce si tristeti nemasurate. Pentru ca asa e ea, asa e viata, ca o dama care nu se poate hotari ce rochie sa poarte astazi si cu ce accesorii sa o scoata in evidenta.

Seara se lasa treptat in cartier, in sunetul greierilor care ii aminteau de vacantele petrecute la tara, la bunicii ei, in mireasma trandafirilor din curtea blocului.

Cu sufletul incarcat de emotii, Dora se pregatea de ritualul de fiecare seara. O baie cu saruri si uleiuri parfumate, muzica ambientala pe fundal, un pahar de vin rose, preferatul ei. Spera sa poata alunga tensiunea care parca ii coplesea sufletul.

Sunetul strident al soneriei a rasunat in micutul ei apartament, acoperind ritmurile line ale muzicii de fundal. “Cine poate fi la ora asta?” se gandea Dora nedumerita. Poate vecina de vis-a-vis care venea sa o roage sa aiba din nou grija de plantele ei cat lipsea din oras.

Cu acest gand in minte a deschis usa fara sa se mai uite pe vizor. In prag era chiar el, cu acelasi zambet strengar, cu aceiasi ochi luminosi si patrunzatori, cu aceiasi voce calda

-Buna, sper ca nu te deranjez. Ma gandeam ca am putea vorbi putin, ii spuse el. Ieri dimineata ai fugit fara sa apucam sa schimbam cateva cuvinte. Pot sa intru?

Ca si norii de mai devreme, care prevesteau furtuna, tot asa si sufletul ei galopa, cautand sa fuga parca din ea, sa plece undeva departe de toata situatia in care se afla, sa nu mai sufere inca o data.

A ramas in schimb nemiscata in fata lui, nestiind ce sa faca, nestiind ce sa ii spuna.

De vorba cu Dora si Doru

-Doru, de ce crezi tu ca oamenii sunt fericiti?

-Oamenii sunt fericiti pentru ca iubesc si pentru ca se iubesc pe sine. Sunt fericiti pentru ca iubesc orice bucatica de natura, sunt fericiti pentru ca se daruiesc trup si suflet persoanei iubite, sunt fericiti pentru ca sunt impacati cu ei insisi, sunt fericiti pentru ca sunt impliniti sufleteste.

-Si noi cum suntem?

-Noi? Noi suntem in cautarea fericirii. Noi ne dorim, dar nu ne avem. Noi ne vrem, dar ne indepartam constient. Noi vrem, dar nu facem nimic in sensul asta.

-De ce oare, Dorule? De ce nu putem fi ca restul de oameni fericiti?

-Pentru ca am suferit mult timp si ne e teama acum, pentru ca am fost raniti si nu mai vrem, pentru ca ranile candva sangerande sunt acum cicatrici ale razboiului sufletesc pe care l-am trait candva. Pentru ca nu stim daca suntem capabili sa ne iubim si sa iubim.

-Vom reusi vreodata?

-Poate ca da, poate ca nu. Poate ca vom elimina barierele din calea noastra si vom reusi. Sau poate ca vom construi altele si mereu altele si ne vom inconjura de intuneric si singuratate.

-Nu pari prea optimist.

-Optimist nu am fost vreodata, mai degraba realist. Am privit mereu partea goala a paharului, mi-a fost teama sa privesc cu speranta catre ceva ce mi-am dorit.

-Dar tu ma doresti pe mine, Dorule?

-Eu…..eu doresc sa te doresc, eu doresc sa te pot iubi pana la cer si inapoi. Eu doresc sa iti pot oferi tot ceea ce ai tu nevoie si ceva in plus. Doresc sa fiu pentru tine soarele, luna si stelele pe care atat de mult le iubesti. Tu ce iti doresti, Dora?

-Eu?eu doresc sa daramam bariere impreuna, eu doresc sa putem vorbi mereu ca si acum, deschis si calm, doresc sa ne iubim nebuneste, pana cand simtim ca ne-am intrat nu doar in piele unui celuilalt, ci ca ne-am penetrat si sufletele. Eu doresc sa ne dorim, doresc sa ne iubim.

-Frumos vorbesti tu Dora, foarte frumos. Pari mai optimista ca mine. Oare te merit?

-Nu sunt un premiu sa ma meriti. Suntem pur si simplu doi oameni in cautare, suntem doi oameni care am trecut prin adevarata razboaie sufletesti, dar pe care le-am castigat. Suntem doi oameni care poate daca ar privi mai mult spre viitor si mai putin spre trecut ar reusi.

Cafeneaua mica de pe malul marii ii adapostea in acea dupa-amiaza rece de februarie pe acesti doi tineri, Dora si Doru. S-au cunoscut in timpul facultatii, dar drumurile le-au fost separate. S-au reintalnit dupa 10 ani, fiecare tocmai iesind dintr-o relatie intensa, tumultoasa si dureroasa. Si-au alinat unul altuia durerile si ranile, iar acum se gaseau intr-un impas. Sa lase deoparte toate temerile si intrebarile chinuitoare si sa incerce sa isi fie unul altuia mai mult decat un umar pe care sa poata plange?Sau sa se lasa prada acelor ziduri de protectie pe care si le-au construit pentru sufletele lor si sa nu mai lase pe nimeni sa intre acolo.

-Imi place sa vin la mare iarna. Totul pare incremenit in timp, ca si cand poti sa pastrezi clipa asta o eternitate.

-Ai gusturi ciudate, Dora. Cand mi-ai propus de dimineata sa venim la mare am crezut ca glumesti. Dar da, ai dreptate. E ceva unic si greu de descris in cuvinte.

-Sufletului ii place, e liniste, e curat, e bine aici.

-Da,ai dreptate tu Dora, sufletului chiar ii place aici.

-Daca am putea sa ramanem aici mereu, ce bine ar fi, nu crezi?

-Sa ne mutam la mare zici?

-Da, Dorule, sa ne mutam aici, pe plaja, indiferent de anotimp, de temperaturi, de conditii. Sa avem o casuta micuta, micuta in care sa traim asa cum ne place noua. Sa nu ne pese de nimeni, sa nu ne intereseze ce vor spune ceilalti. Sa facem asa cum ne dorim, asa cum ne place si cum vrem. Ce zici?

-Casuta aceea, poate sa aiba un acoperis de paie?

-Casuta poate fi cum vrem noi, absolut cum vrem noi. Imaginatia nu are limite!

-Dora, nu mai spune, acum ma gandesc sa construiesc aici o casuta!

-Aici?fix aici?pe malul asta?

-Fix aici, pe malul asta!

-Si vom fi doar noi doi?

-Fara nimeni altcineva!

-Asta mi-ar placea enorm!

Dora s-a trezit brusc dintr-un somn greu. Il visase din nou. Nu stia de ce in ultima vreme il visa atat de des. Nu se mai vazusera de ani de zile, dar cu toate astea inima ei nu l-a uitat niciodata. Si ce vis frumos, la mare! Cu zambetul inca pe buze s-a dus in bucataria ei mica si cochet decorata, unde si-a pregatit o cafea tare. Incepea o noua zi si trebuia sa fie in forma maxima, o astepta un program destul de incarcat.

Ca de obicei, a iesit pe usa la ora 08:00 fix. Vecina de langa apartamentul ei tocmai uda florile de pe palier. I-a dat un scurt “buna dimineata” si, in timp ce astepta liftul si-a verificat inca o data agenda de lucru: o sedinta la ora 09:30, un raport pana la ora 15:00, masa de pranz cu prietena ei din copilarie, iar seara cina cu colegii si sefii.

La parter a intampinat-o un conglomerat de cutii, mobile, diverse sacose si saci de gunoi in care pareau a fi impachetate haine. Cineva tocmai se muta in apartamentul vecinei care plecase luna trecuta in strainatate. Se pregatea sa iasa din bloc in momentul in care vocea lui a strigat-o

-Buna dimineata, Dora! Ce surpriza frumoasa sa ne intalnim chiar aici!

Era el, Doru, cel pe care il visase in ultimele nopti, cel pe care nu a putut niciodata sa il uite.

………..

to be continued

 

Poveste

-Ce crezi tu ca e fericirea?

-Fericirea e atunci cand esti bine cu tine si cu toti cei din jur, cand te simti pe deplin implinit si impacat cu tine, cand toate iti merg bine si in directia pe care o doresti. E cel mai frumos rasarit de soare la mare, intr-o zi de iunie.

-Simti asta acum?

-Acum ma simt linistit si impacat.

-Deci fericit?

-Deci linistit si impacat.

-Ce iti lipseste?

-Nimic, am tot ce imi trebuie

Isi amintea mereu utimul lor dialog, intr-o zi calda de iunie, pe malul marii cand se trezisera din zori pentru a prinde rasaritul. Ritmuri calde de muzica lina se auzeau de la terasa din spatele lor. Ii se parea ca a trecut o eternitate de atunci, desi nu erau decat cateva saptamani. Erau amandoi constienti ca poate este ultima lor discutie sincera inainte de final, punctus terminus, in care relatia se incheie. Isi amintea cum s-au cunoscut, intr-o seara rece de noiembrie, in statia de autobuz. Ea tocmai plecase de la serviciu, obosita dupa o zi lunga, el astepta autobuzul cu ochii in telefon, parca total distantat de tot ce se intampla in jur. Erau singuri in statie, doi oameni, fiecare asteptand sa mearga pe drumul lui. S-au ciocnit la urcarea in autobuz si dupa cateva scuze soptite s-au asezat unul langa celalalt, ca si cand era cel mai normal lucru din lume. Drumul era destul de lung, dar din fericire traficul de seara nu era asa incarcat.

-Eu cobor la capat, i-a spus el dintr-o data;

-Si eu la fel, a venit raspunsul ei laconic. Isi verifica ultimele email-uri, in timp ce in minte isi pregatea agenda pentru a doua zi. Nu stia cine era acel strain, intruziv, care o aborda intr-o seara, intr-un autobuz. Nu avea chef de vorba si nici sa lege conversatii cu oameni pe care nu ii cunostea.

-Deci stai in acelasi cartier ca si mine, i-a spus el zambind.

Abia atunci i-a observat ochii caprui si mari, curiosi si zambetul cald.

-Asa s-ar parea, veni raspunsul ei din nou laconic.

-Cum de nu ne-am mai intalnit pana acum? continua el, fara sa ii pese de raspunsurile ei lapidare.

-Nu stiu, probabil nu avem acelasi program.

-Si totusi, in seara aceasta ne-am potrivit la program.

-Asa s-ar parea, i-a raspuns ea, in timp ce isi scotea agenda, semn ca nu dorea sa mai continue conversatia asta care ii se parea fara sens si o destinatie anume.

-Eu sunt Mihai, apropo, am 35 de ani si sunt avocat. Tu?

Nu avea chef de prezentari, nu voia sa discute cu nimeni, voia doar sa fie singura cu gandurile si problemele ei. Cu toate astea, simtea o oarecare unda de curiozitate pentru a-l cunoaste.

-Alexandra, 30 de ani, asistent manager si fotograf de evenimente in timpul liber. Nu stia de ce ii da atatea informatii despre ea, pana la urma era un necunoscut, care se putea dovedi a fi un nebun. Pana la urma, cine te abordeaza seara tarziu, intr-un mijloc de transport in comun?

-Deci iti place sa faci fotografii. Ce fel de evenimente fotografiezi?

-Nunti, botezuri, petreceri tematice, din astea, veni raspunsul ei din nou laconic.

-Deci daca as face o petrecere de ziua mea, sa zicem sambata, te-as putea chema sa vii sa faci fotografii? o intreba el cu acelasi zambet larg.

“Nebunul asta isi bate joc de mine” se gandi ea, in timp ce cauta solutii pentru a incheia discutia care incepuse sa ii se para usor stupida.

-Ai putea, doar ca sambata am deja un eveniment.

-Nu mai spune?Unde?Pot sa vin si eu?

-E un eveniment privat, nu accepta musafiri nepoftiti.

-Daca imi spui unde, poate ma invit singur. Ii contactez pe miri.

-Nu e o nunta, ii raspunse ea.

-Dar?Botez?

-Nu,petrecere de aniversare a 30 de ani de casnicie.

-Uau, 30 de ani! Cat varsta ta!

-Da, cat varsta mea.

-Si unde ai acest eveniment?

-La un restaurant.

-In cartier, in oras, in alt oras?

-In acest oras.

Intre timp autobuzul ajunse la capat de linie. Alexandra si-a strans agenda, cu nenumarate insemnari pentru zilele care urmau la serviciu si si-a pregatit cheile. Nu voia decat sa ajunga cat mai repede acasa, sa isi faca o baie fierbinte si lunga si sa uite ziua grea pe care o avusese.

-Te rog sa imi dai nr. tau. Planuiesc sa imi serbez ziua de nastere in curand, asa cum ti-am zis, si mi-ar placea sa fotografiezi tu acest eveniment.

Nu voia decat sa scape de omul asta atat de insistent si curios, asa ca i-a dat o carte de vizita, din cele pe care le folosea pentru clientii ei. Se gandea ca daca o va suna pentru astfel de solicitari il va refuza spunandu-i ca are agenda plina in urmatoarele luni.

-Multumesc, Alexandra! Si mi-a parut bine sa te cunosc!

-La fel, Mihai, o seara buna! i-a raspuns in timp ce se indrepta cu pasi repezi catre scara blocului. “Ce nebun!” se gandea in timp ce incerca se descuie usa apartamentului. Casa ei, locul unde se simtea bine, cu dormitorul cochet decorat, bucataria pe care o folosea doar pentru a-si pregati cafeaua, baia cu cada (a insistat atunci cand si-a cumparat apartamentul sa aiba acest accesoriu in baie), holul mic de la intrare unde si-a lasat haina de stofa, geanta, laptopul de serviciu.

A pornit muzica in sufrageria care tinea loc de camera de zi, birou, spatiu de relaxare. Muzica celor de la Gipsy Kings a inceput sa inunde casa, acoperind tacerea care o inconjura mereu. Cu pasi lenti s-a indreptat catre baie, unde si-a pregatit cada pentru ceea ce numea “momentul ei”. In timp ce se scufunda in apa fierbinte se gandea la ziua care tocmai trecuse. Seful ei avusese o zi proasta din nou, probabil se certase cu sotia sau amanta iar, colegii au tot presat-o cu tot felul de cereri idioate, task-urile care tot veneau si pareau sa nu se mai termine vreodata, deadline-urile care se apropiau, stresul care o macina, plus evenimentul de sambata. Promisese unor prieteni ca va face ea fotografiile pentru cuplul care sarbatorea cei 30 de ani de casnicie. Ii venea atat de greu sa creada ca ea va ajunge vreodata sa sarbatoreasca un asemenea eveniment, mai ales ca nu avea deloc incredere in oameni si relatii.

Ritmurile spaniole ale celor de la Gipsy Kings continau sa rasune in mometul in care a iesit din baie. S-a asezat pe canapeaua verde si comfortabila din sufragerie, ultima ei achizitie, si cea de care era foarte mandra si, in timp ce pregatea diverse documente pentru a doua zi, telefonul i-a sunat. Primise un mesaj, un numar pe care nu il cunostea “Noapte buna, vise cat mai placute!Mihai”. Nu se astepta ca el sa o contacteze, se gandea ca el a uitat deja de existenta ei din momentul in care s-au despartit in statie. Nu stia ce sa faca, sa ii raspunda sau nu, dar ceva in sufletul ei ii spunea sa ii dea un semn, macar un SMS scurt, “Multumesc, la fel si tie”. Ce sanse ar fi totusi sa se reintalneasca?Da, locuiau in acelasi cartier, dar asta nu insemna ca se vor mai vedea. Pana la urma programul ei incarcat, de dimineata pana seara tarziu, nu ii permitea sa vada foarte multe din ceea ce se intampla in jurul ei. Avea acelasi ritm zi de zi, saptamana de saptamana. Se trezea la 6 in fiecare dimineata, la 8 era deja la birou, cu multele sarcini de indeplinit, la 9 se intorcea acasa. Sambetele erau pentru evenimentele pe care le fotografia, iar duminicile pentru cumparaturi si citit. Avea ritmul ei, pe care il respecta cu sfintenie, desi familia si prietenii ii tot spuneau sa rupa acest ciclu vicios in care intrase. Nu voia sa iasa din tiparul ei, se simtea bine asa, iar faptul ca totul era pe rapid inainte o ajuta sa nu se gandeasca la tot ce insemna viata ei.

Saptamana aceea trecuse destul de repede, iar ziua de sambata o incepuse ca de obicei cu cafeaua de la ora 6:30. Privea pe geamul din bucatarie, nu era nimeni pe strada, in bloc o liniste tipica unei zile de weekend. Doar vecina de la parter isi scosese cainele, un labrador destul de naravas la plimbare. Stia despre ea ca e o femeie singura, divortata, a carei singura alinare era acel caine, pe care il scotea cu sfintenie afara dimineata si seara, intotdeauna la aceiasi ora. Schimbasera cateva vorbe de cateva ori, dar nu incercase niciodata sa lege o legatura de posibila prietenie. Voia doar sa se inteleaga bine cu vecinii ei nu sa schimbe retete de prajituri sau sa isi faca vizite reciproce.

Ca de obicei si-a ales vestimentatia cea mai comoda, blugi negri, pulovar verde care ii scotea in evidenta ochii de aceiasi culoare, haina de stofa neagra si ghetele comode, fara toc. Rucsacul cu aparatul foto, filtre, trepied o astepta in hol. Si-a verificat inca o data adresa unde trebuia sa ajunga, iar la ora 11:30 fix a iesit pe usa. Avea o jumatate de ora pentru a ajunge la restaurant, dar avand in vedere trafiul de weekend nu isi facea probleme ca va intarzia.

Restaurantul era frumos decorat, ca pentru un asemenea eveniment, iar muzica anilor ’80-’90 se auzea pe fundal. Si-a cautat din priviri prietena care o rugase sa ii ajute cu fotografii iar, in timp ce se indrepta catre masa rezervata pentru musafiri, cineva i-a taiat calea.

-Buna Alexandra! Ce coincidenta frumoasa, chiar tu sa fii fotograful la petrecerea parintilor mei!

Nu ii venea sa creada, tanarul necunoscut de acum cateva zile din autobuz, cel insistase sa o cunosca, Mihai, era aici, iar cei cuplul care sarbatorea fericitul eveniment erau chiar parintii lui.

-Buna! Da, coincidenta! ii spuse ea scurt. Nu stia cum sa reactioneze, ce sa spuna sau ce sa faca. Nu se astepta sa il mai vada vreodata.

-Ai dormit bine in noaptea aceea? o intreba el, in timp ce ea isi pregatea aparatul foto.

-Da, foarte bine, tu?

-Si eu, mai bine ca in multe, multe alte nopti. M-am tot gadit la tine zilele astea, am vrut sa iti scriu, dar mi-a fost teama ca ma vei considera un nebun, ii spuse el cu veselie. Ce bine ca ne reintalnim!

-Da, nu ma asteptam sa te gasesc aici.

-Munte cu munte se intalneste, dar mai ales om cu om.

Nu stia cum sa interpreteze cuvintele si gesturile lui. Parea fericit sa o revada, dar in acelasi timp prudenta ei o ajuta sa isi puna scutul de auto-aparare. Pana la urma ce stia despre el? Nimic, putea fi casatorit, putea sa aiba copii, iubita sau logodnica.

-Alexandra, Mihai, voi doi va cunoasteti? i-a intrebat Maria, prietena care o invitase sa faca fotografii.

-Ne-am cunoscut acum cateva zile, in autobuz, i-a raspuns Mihai.

-Tu circuli cu autobuzul?! a intrebat Maria razand

-Din cand in cand. Si bine fac, uite ce fete frumoase cunosc!

-Da, Alexandra este o tipa deosebita, ai grija cu ea, ii spuse Maria.

Evenimentul a fost unul reusit, rude si prietenii s-au alaturat cuplului, felicitandu-i, ciocnind alaturi de ei, reamintindu-si momente frumoase. Cu multa atentie si profesionalism, Alexandra a imortalizat pe camera ei foto fiecare astfel de moment, intotdeauna sub privirea calda a lui Mihai. Tortul cu fructe, imbracat in martipan a fost vedeta de la final, moment in care toti invitatii au cantat “La multi ani!”.

-Lasa-ma sa te conduc acasa, i-a spus Mihai la final Alexandrei. Sunt cu masina si pana la urma mergem in aceiasi directie.

De obicei ar fi refuzat asemenea invitatii, dar de data aceasta ceva ii spunea sa accepte, sa mearga cu el.

-Ok, multumesc, imi strang lucrurile si mergem.

In drum spre cartierul lor Mihai a incercat sa o cunoasca mai bine, punandu-i multe intrebari despre munca ei, hobby-urile ei, cand a inceput cu fotografia. La randul lui i-a povestiti despre toate cazurile pe care le lua.

Cand au ajuns in fata blocului ei, Mihai a intrebat-o simplu: “Cand te pot invita la o cafea?”. Era o intrebare la care Alexandra nu se astepta si la care nu stia cum sa ii raspunda. Ar fi vrut si n-ar fi vrut, dar din nou acea voce din interiorul ei ii spunea sa accepte.

-Sambata viitoare sunt libera, i-a spus ea.

-Bun, atunci sa ramana pe sambata viitoare. Te sun ca sa stabilim locul si ora.

-Ok, multumesc pentru ca m-ai condus.

-A fost placerea mea, Alexandra! Abia astept sa te revad.

In seara aceea i-a mai trimis un alt mesaj: “Numar zilele pana sambata si sunt tare bucuros ca ai acceptat”. Alexandra era confuza, nu stia cum sa interprezete totul, de ce ii spusese da, de ce acceptase sa se vada cu el, dar o intriga, ii starnea curiozitatea si voia sa il cunosca mai bine.

Asa incepuse totul, in urma cu doi ani. In timp ce isi sorbea cafeaua pe canapeaua ei verde si comfortabila din sufragerie, Alexandra rememora toate momentele petrecute impreuna de atunci, toate discutiile, calatoriile, dragostea pe care si-au purtat-o. Revedea fotografiile pe care le facusera in tot acest timp si se gandea oare cand si de ce s-a stins totul.

Oare dragostea are si ea un termen de valabilitate? Expira la un moment dat si atunci decat sa te intoxici cu ceva expirat, pur si simplu nu mai consumi? Oare de ce?

Stinse lumina din sufragerie si se indrepta catre dormitorul unde au petrecut atatea nopti impreuna. Inca ii simtea parfumul pe perna ei, ii facea bine. De cateva saptamani adormea foarte tarziu, foarte greu, doar cateva ore. Se simtea din ce in ce mai obosita, mai lipsita de energie.

S-a urcat in pat si a adormit aproape de rasaritul soarelui. O alta zi fara el….

 

Fara raspuns

“Primavara a venit mai repede anul asta” se gandea in timp ce taxiul gonea prin oras. Copacii intampinau fericiti sosirea noului anotimp, imbracand haina lor cea mai buna, frunzele mici, de un verde atat de viu. Totul era parca mai colorat si mai vivace in orasul gri. Pana si oamenii pe strada pareau mai veseli. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu gandurile lui. “Oare la ce se gandeste femeia aceea care vinde flori in statia de tramvai?” “Dar barbatul care tocmai isi verifica telefonul in timp ce asteapta sosirea autobuzului?”. Orasul asta, atat de vechi si totusi atat de nou, cu atatea povesti nescrise, cu atatea ganduri nespuse, cu atatea declaratii nedeclarate, cu atatea emotii pierdute. Poate ca si povestea ei merita spus, strigata cuiva, oricui. Poate asa si-ar mai fi alinat durerea si dorul. Nu trecusera decat cateva minute de cand plecase din apartamentul lui. Poate ca acum s-a trezit, poate ca se gandeste  ce s-a intamplat cu ea in timp ce isi face cafeaua si se pregateste pentru o noua zi. Poate ca o va suna sa o intrebe de ce a plecat asa in graba. Poate ca, poate ca, poate ca…..sau poate ca nu. Doi oameni care nu impart aceleasi valori, care nu simt in acelasi ritm nu pot avea un viitor fericit impreuna, indiferent de sentimentele pe care le au unul fata de celalalt. “Oare nu sunt prea dura? Oare nu trebuia sa mai dau o sansa relatiei asteia si sa vad unde duce? Oare nu am plecat prea repede din poveste?”. Atatea intrebari la care stia ca nu va primi un raspuns prea curand. Rasaritul soarelui imbraca parcul pe langa care tocmai trecea in culori stralucitoare, primavaratice. Si-ar fi dorit sa se opreasca acolo, in natura, sa se plimbe in picioarele goale prin roua diminetii, sa aiba timp pentru ea si tot ceea ce simtea. Dar o noua zi incepea, o noua zi cu aceleasi ritualuri, obiceiuri si situatii. De data aceasta o zi fara el. “Va trebui sa ma invat sa traiesc si cu situatia asta” isi spunea in timp ce ii platea taximetristului cursa si se indrepta catre intrarea blocului ei.

Vecina de la etajul 4 tocmai iesea grabita, s-au salutat scurt si si-au urat reciproc o zi buna. Stia despre ea ca lucreaza pentru o corporatie, iar putinul timp liber si-l dedica fotografiei si teatrului. Avusese in urma cu un an o expozitie la o galerie din centrul orasului, o serie de fotografii dedicate femeii. “Am vrut sa surprind femeia in diverse ipostaze, de la rolul ei de gospodina dedicata la cel de amanta” spusese atunci artista. I-a adorat fotografiile, se regasea in fiecare dintre ele si chiar a cumparat cateva. Si-a cautat cheile in geanta in timp ce liftul urca incet catre etajul 7. Apartamentul ei micut, dar cochet amenajat o astepta ca intotdeauna primitor. Ca un sot iubitor care te asteapta acasa dupa o zi lunga si obositoare cu masa pusa, sticla de vin la rece, muzica in surdina. Si-a verificat agenda de lucru in timp ce si-a pregatit o cafea tare, apoi s-a indreptat catre dus. Apa rece o inviora si, in acelasi timp, ii amortea simturile. Era o tortura pentru corp, dar in acelasi timp o binecuvantare pentru suflet.

Hainele de serviciu o asteptau ca de obicei in dressing-ul din camera ei, pantalonii negri de stofa, camasa alba de matase, pantofii negri cu tocuri de 8, frumos lacuiti, geanta in care toate lucrurile stateau frumos oranduite, fiecare la locul sau. Totul ii dadea de inteles ca e o dimineata ca oricare alta, mai putin sufletul care incerca sa isi faca loc prin noianul ei de rationamente, argumente logice si sa ii strige in fata ca sufera atat de mult.

“Oare de ce alegem sa ne indragostim de persoane nepotrivite? Oare de ce ne atasam? Oare de ce trebuie sa suferim? Oare de ce e atata durere pe lume asta? Oare de ce nu putem fi fericiti cu putinul pe care il avem? Oare de ce vrem intotdeauna mai mult? Oare de ce ne sabotam singuri?”. Atat de multe intrebari fara raspuns.

Mesajul lui a sosit tocmai in momentul in care iesea pe usa: “Ai plecat….ce inseamna asta pentru tine?pentru noi?”.

Alta intrebare fara raspuns…..