-Ce crezi tu ca e fericirea?
-Fericirea e atunci cand esti bine cu tine si cu toti cei din jur, cand te simti pe deplin implinit si impacat cu tine, cand toate iti merg bine si in directia pe care o doresti. E cel mai frumos rasarit de soare la mare, intr-o zi de iunie.
-Simti asta acum?
-Acum ma simt linistit si impacat.
-Deci fericit?
-Deci linistit si impacat.
-Ce iti lipseste?
-Nimic, am tot ce imi trebuie
Isi amintea mereu utimul lor dialog, intr-o zi calda de iunie, pe malul marii cand se trezisera din zori pentru a prinde rasaritul. Ritmuri calde de muzica lina se auzeau de la terasa din spatele lor. Ii se parea ca a trecut o eternitate de atunci, desi nu erau decat cateva saptamani. Erau amandoi constienti ca poate este ultima lor discutie sincera inainte de final, punctus terminus, in care relatia se incheie. Isi amintea cum s-au cunoscut, intr-o seara rece de noiembrie, in statia de autobuz. Ea tocmai plecase de la serviciu, obosita dupa o zi lunga, el astepta autobuzul cu ochii in telefon, parca total distantat de tot ce se intampla in jur. Erau singuri in statie, doi oameni, fiecare asteptand sa mearga pe drumul lui. S-au ciocnit la urcarea in autobuz si dupa cateva scuze soptite s-au asezat unul langa celalalt, ca si cand era cel mai normal lucru din lume. Drumul era destul de lung, dar din fericire traficul de seara nu era asa incarcat.
-Eu cobor la capat, i-a spus el dintr-o data;
-Si eu la fel, a venit raspunsul ei laconic. Isi verifica ultimele email-uri, in timp ce in minte isi pregatea agenda pentru a doua zi. Nu stia cine era acel strain, intruziv, care o aborda intr-o seara, intr-un autobuz. Nu avea chef de vorba si nici sa lege conversatii cu oameni pe care nu ii cunostea.
-Deci stai in acelasi cartier ca si mine, i-a spus el zambind.
Abia atunci i-a observat ochii caprui si mari, curiosi si zambetul cald.
-Asa s-ar parea, veni raspunsul ei din nou laconic.
-Cum de nu ne-am mai intalnit pana acum? continua el, fara sa ii pese de raspunsurile ei lapidare.
-Nu stiu, probabil nu avem acelasi program.
-Si totusi, in seara aceasta ne-am potrivit la program.
-Asa s-ar parea, i-a raspuns ea, in timp ce isi scotea agenda, semn ca nu dorea sa mai continue conversatia asta care ii se parea fara sens si o destinatie anume.
-Eu sunt Mihai, apropo, am 35 de ani si sunt avocat. Tu?
Nu avea chef de prezentari, nu voia sa discute cu nimeni, voia doar sa fie singura cu gandurile si problemele ei. Cu toate astea, simtea o oarecare unda de curiozitate pentru a-l cunoaste.
-Alexandra, 30 de ani, asistent manager si fotograf de evenimente in timpul liber. Nu stia de ce ii da atatea informatii despre ea, pana la urma era un necunoscut, care se putea dovedi a fi un nebun. Pana la urma, cine te abordeaza seara tarziu, intr-un mijloc de transport in comun?
-Deci iti place sa faci fotografii. Ce fel de evenimente fotografiezi?
-Nunti, botezuri, petreceri tematice, din astea, veni raspunsul ei din nou laconic.
-Deci daca as face o petrecere de ziua mea, sa zicem sambata, te-as putea chema sa vii sa faci fotografii? o intreba el cu acelasi zambet larg.
“Nebunul asta isi bate joc de mine” se gandi ea, in timp ce cauta solutii pentru a incheia discutia care incepuse sa ii se para usor stupida.
-Ai putea, doar ca sambata am deja un eveniment.
-Nu mai spune?Unde?Pot sa vin si eu?
-E un eveniment privat, nu accepta musafiri nepoftiti.
-Daca imi spui unde, poate ma invit singur. Ii contactez pe miri.
-Nu e o nunta, ii raspunse ea.
-Dar?Botez?
-Nu,petrecere de aniversare a 30 de ani de casnicie.
-Uau, 30 de ani! Cat varsta ta!
-Da, cat varsta mea.
-Si unde ai acest eveniment?
-La un restaurant.
-In cartier, in oras, in alt oras?
-In acest oras.
Intre timp autobuzul ajunse la capat de linie. Alexandra si-a strans agenda, cu nenumarate insemnari pentru zilele care urmau la serviciu si si-a pregatit cheile. Nu voia decat sa ajunga cat mai repede acasa, sa isi faca o baie fierbinte si lunga si sa uite ziua grea pe care o avusese.
-Te rog sa imi dai nr. tau. Planuiesc sa imi serbez ziua de nastere in curand, asa cum ti-am zis, si mi-ar placea sa fotografiezi tu acest eveniment.
Nu voia decat sa scape de omul asta atat de insistent si curios, asa ca i-a dat o carte de vizita, din cele pe care le folosea pentru clientii ei. Se gandea ca daca o va suna pentru astfel de solicitari il va refuza spunandu-i ca are agenda plina in urmatoarele luni.
-Multumesc, Alexandra! Si mi-a parut bine sa te cunosc!
-La fel, Mihai, o seara buna! i-a raspuns in timp ce se indrepta cu pasi repezi catre scara blocului. “Ce nebun!” se gandea in timp ce incerca se descuie usa apartamentului. Casa ei, locul unde se simtea bine, cu dormitorul cochet decorat, bucataria pe care o folosea doar pentru a-si pregati cafeaua, baia cu cada (a insistat atunci cand si-a cumparat apartamentul sa aiba acest accesoriu in baie), holul mic de la intrare unde si-a lasat haina de stofa, geanta, laptopul de serviciu.
A pornit muzica in sufrageria care tinea loc de camera de zi, birou, spatiu de relaxare. Muzica celor de la Gipsy Kings a inceput sa inunde casa, acoperind tacerea care o inconjura mereu. Cu pasi lenti s-a indreptat catre baie, unde si-a pregatit cada pentru ceea ce numea “momentul ei”. In timp ce se scufunda in apa fierbinte se gandea la ziua care tocmai trecuse. Seful ei avusese o zi proasta din nou, probabil se certase cu sotia sau amanta iar, colegii au tot presat-o cu tot felul de cereri idioate, task-urile care tot veneau si pareau sa nu se mai termine vreodata, deadline-urile care se apropiau, stresul care o macina, plus evenimentul de sambata. Promisese unor prieteni ca va face ea fotografiile pentru cuplul care sarbatorea cei 30 de ani de casnicie. Ii venea atat de greu sa creada ca ea va ajunge vreodata sa sarbatoreasca un asemenea eveniment, mai ales ca nu avea deloc incredere in oameni si relatii.
Ritmurile spaniole ale celor de la Gipsy Kings continau sa rasune in mometul in care a iesit din baie. S-a asezat pe canapeaua verde si comfortabila din sufragerie, ultima ei achizitie, si cea de care era foarte mandra si, in timp ce pregatea diverse documente pentru a doua zi, telefonul i-a sunat. Primise un mesaj, un numar pe care nu il cunostea “Noapte buna, vise cat mai placute!Mihai”. Nu se astepta ca el sa o contacteze, se gandea ca el a uitat deja de existenta ei din momentul in care s-au despartit in statie. Nu stia ce sa faca, sa ii raspunda sau nu, dar ceva in sufletul ei ii spunea sa ii dea un semn, macar un SMS scurt, “Multumesc, la fel si tie”. Ce sanse ar fi totusi sa se reintalneasca?Da, locuiau in acelasi cartier, dar asta nu insemna ca se vor mai vedea. Pana la urma programul ei incarcat, de dimineata pana seara tarziu, nu ii permitea sa vada foarte multe din ceea ce se intampla in jurul ei. Avea acelasi ritm zi de zi, saptamana de saptamana. Se trezea la 6 in fiecare dimineata, la 8 era deja la birou, cu multele sarcini de indeplinit, la 9 se intorcea acasa. Sambetele erau pentru evenimentele pe care le fotografia, iar duminicile pentru cumparaturi si citit. Avea ritmul ei, pe care il respecta cu sfintenie, desi familia si prietenii ii tot spuneau sa rupa acest ciclu vicios in care intrase. Nu voia sa iasa din tiparul ei, se simtea bine asa, iar faptul ca totul era pe rapid inainte o ajuta sa nu se gandeasca la tot ce insemna viata ei.
Saptamana aceea trecuse destul de repede, iar ziua de sambata o incepuse ca de obicei cu cafeaua de la ora 6:30. Privea pe geamul din bucatarie, nu era nimeni pe strada, in bloc o liniste tipica unei zile de weekend. Doar vecina de la parter isi scosese cainele, un labrador destul de naravas la plimbare. Stia despre ea ca e o femeie singura, divortata, a carei singura alinare era acel caine, pe care il scotea cu sfintenie afara dimineata si seara, intotdeauna la aceiasi ora. Schimbasera cateva vorbe de cateva ori, dar nu incercase niciodata sa lege o legatura de posibila prietenie. Voia doar sa se inteleaga bine cu vecinii ei nu sa schimbe retete de prajituri sau sa isi faca vizite reciproce.
Ca de obicei si-a ales vestimentatia cea mai comoda, blugi negri, pulovar verde care ii scotea in evidenta ochii de aceiasi culoare, haina de stofa neagra si ghetele comode, fara toc. Rucsacul cu aparatul foto, filtre, trepied o astepta in hol. Si-a verificat inca o data adresa unde trebuia sa ajunga, iar la ora 11:30 fix a iesit pe usa. Avea o jumatate de ora pentru a ajunge la restaurant, dar avand in vedere trafiul de weekend nu isi facea probleme ca va intarzia.
Restaurantul era frumos decorat, ca pentru un asemenea eveniment, iar muzica anilor ’80-’90 se auzea pe fundal. Si-a cautat din priviri prietena care o rugase sa ii ajute cu fotografii iar, in timp ce se indrepta catre masa rezervata pentru musafiri, cineva i-a taiat calea.
-Buna Alexandra! Ce coincidenta frumoasa, chiar tu sa fii fotograful la petrecerea parintilor mei!
Nu ii venea sa creada, tanarul necunoscut de acum cateva zile din autobuz, cel insistase sa o cunosca, Mihai, era aici, iar cei cuplul care sarbatorea fericitul eveniment erau chiar parintii lui.
-Buna! Da, coincidenta! ii spuse ea scurt. Nu stia cum sa reactioneze, ce sa spuna sau ce sa faca. Nu se astepta sa il mai vada vreodata.
-Ai dormit bine in noaptea aceea? o intreba el, in timp ce ea isi pregatea aparatul foto.
-Da, foarte bine, tu?
-Si eu, mai bine ca in multe, multe alte nopti. M-am tot gadit la tine zilele astea, am vrut sa iti scriu, dar mi-a fost teama ca ma vei considera un nebun, ii spuse el cu veselie. Ce bine ca ne reintalnim!
-Da, nu ma asteptam sa te gasesc aici.
-Munte cu munte se intalneste, dar mai ales om cu om.
Nu stia cum sa interpreteze cuvintele si gesturile lui. Parea fericit sa o revada, dar in acelasi timp prudenta ei o ajuta sa isi puna scutul de auto-aparare. Pana la urma ce stia despre el? Nimic, putea fi casatorit, putea sa aiba copii, iubita sau logodnica.
-Alexandra, Mihai, voi doi va cunoasteti? i-a intrebat Maria, prietena care o invitase sa faca fotografii.
-Ne-am cunoscut acum cateva zile, in autobuz, i-a raspuns Mihai.
-Tu circuli cu autobuzul?! a intrebat Maria razand
-Din cand in cand. Si bine fac, uite ce fete frumoase cunosc!
-Da, Alexandra este o tipa deosebita, ai grija cu ea, ii spuse Maria.
Evenimentul a fost unul reusit, rude si prietenii s-au alaturat cuplului, felicitandu-i, ciocnind alaturi de ei, reamintindu-si momente frumoase. Cu multa atentie si profesionalism, Alexandra a imortalizat pe camera ei foto fiecare astfel de moment, intotdeauna sub privirea calda a lui Mihai. Tortul cu fructe, imbracat in martipan a fost vedeta de la final, moment in care toti invitatii au cantat “La multi ani!”.
-Lasa-ma sa te conduc acasa, i-a spus Mihai la final Alexandrei. Sunt cu masina si pana la urma mergem in aceiasi directie.
De obicei ar fi refuzat asemenea invitatii, dar de data aceasta ceva ii spunea sa accepte, sa mearga cu el.
-Ok, multumesc, imi strang lucrurile si mergem.
In drum spre cartierul lor Mihai a incercat sa o cunoasca mai bine, punandu-i multe intrebari despre munca ei, hobby-urile ei, cand a inceput cu fotografia. La randul lui i-a povestiti despre toate cazurile pe care le lua.
Cand au ajuns in fata blocului ei, Mihai a intrebat-o simplu: “Cand te pot invita la o cafea?”. Era o intrebare la care Alexandra nu se astepta si la care nu stia cum sa ii raspunda. Ar fi vrut si n-ar fi vrut, dar din nou acea voce din interiorul ei ii spunea sa accepte.
-Sambata viitoare sunt libera, i-a spus ea.
-Bun, atunci sa ramana pe sambata viitoare. Te sun ca sa stabilim locul si ora.
-Ok, multumesc pentru ca m-ai condus.
-A fost placerea mea, Alexandra! Abia astept sa te revad.
In seara aceea i-a mai trimis un alt mesaj: “Numar zilele pana sambata si sunt tare bucuros ca ai acceptat”. Alexandra era confuza, nu stia cum sa interprezete totul, de ce ii spusese da, de ce acceptase sa se vada cu el, dar o intriga, ii starnea curiozitatea si voia sa il cunosca mai bine.
Asa incepuse totul, in urma cu doi ani. In timp ce isi sorbea cafeaua pe canapeaua ei verde si comfortabila din sufragerie, Alexandra rememora toate momentele petrecute impreuna de atunci, toate discutiile, calatoriile, dragostea pe care si-au purtat-o. Revedea fotografiile pe care le facusera in tot acest timp si se gandea oare cand si de ce s-a stins totul.
Oare dragostea are si ea un termen de valabilitate? Expira la un moment dat si atunci decat sa te intoxici cu ceva expirat, pur si simplu nu mai consumi? Oare de ce?
Stinse lumina din sufragerie si se indrepta catre dormitorul unde au petrecut atatea nopti impreuna. Inca ii simtea parfumul pe perna ei, ii facea bine. De cateva saptamani adormea foarte tarziu, foarte greu, doar cateva ore. Se simtea din ce in ce mai obosita, mai lipsita de energie.
S-a urcat in pat si a adormit aproape de rasaritul soarelui. O alta zi fara el….
“Primavara a venit mai repede anul asta” se gandea in timp ce taxiul gonea prin oras. Copacii intampinau fericiti sosirea noului anotimp, imbracand haina lor cea mai buna, frunzele mici, de un verde atat de viu. Totul era parca mai colorat si mai vivace in orasul gri. Pana si oamenii pe strada pareau mai veseli. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu gandurile lui. “Oare la ce se gandeste femeia aceea care vinde flori in statia de tramvai?” “Dar barbatul care tocmai isi verifica telefonul in timp ce asteapta sosirea autobuzului?”. Orasul asta, atat de vechi si totusi atat de nou, cu atatea povesti nescrise, cu atatea ganduri nespuse, cu atatea declaratii nedeclarate, cu atatea emotii pierdute. Poate ca si povestea ei merita spus, strigata cuiva, oricui. Poate asa si-ar mai fi alinat durerea si dorul. Nu trecusera decat cateva minute de cand plecase din apartamentul lui. Poate ca acum s-a trezit, poate ca se gandeste ce s-a intamplat cu ea in timp ce isi face cafeaua si se pregateste pentru o noua zi. Poate ca o va suna sa o intrebe de ce a plecat asa in graba. Poate ca, poate ca, poate ca…..sau poate ca nu. Doi oameni care nu impart aceleasi valori, care nu simt in acelasi ritm nu pot avea un viitor fericit impreuna, indiferent de sentimentele pe care le au unul fata de celalalt. “Oare nu sunt prea dura? Oare nu trebuia sa mai dau o sansa relatiei asteia si sa vad unde duce? Oare nu am plecat prea repede din poveste?”. Atatea intrebari la care stia ca nu va primi un raspuns prea curand. Rasaritul soarelui imbraca parcul pe langa care tocmai trecea in culori stralucitoare, primavaratice. Si-ar fi dorit sa se opreasca acolo, in natura, sa se plimbe in picioarele goale prin roua diminetii, sa aiba timp pentru ea si tot ceea ce simtea. Dar o noua zi incepea, o noua zi cu aceleasi ritualuri, obiceiuri si situatii. De data aceasta o zi fara el. “Va trebui sa ma invat sa traiesc si cu situatia asta” isi spunea in timp ce ii platea taximetristului cursa si se indrepta catre intrarea blocului ei.
Statea in fata usii lui asteptand sa isi faca putin curaj pentru a suna. Astepta de ceva vreme momentul acesta, al unei discutii sincere despre ei doi. In mana stanga tinea sticla de vin rosu, marca lui preferata, in timp ce cu mana dreapta isi netezea fusta neagra stil creion si camasa alba pe care le purtase peste zi la serviciu. Poate ar fi fost bine sa treaca mai intai pe acasa sa se schimbe, dar i-a fost teama ca nu ar mai fi avut curajul necesar pentru a plecat spre el. Oglinda de langa lift ii reflecta imaginea, chipul brazdat de neliniste, emotie, oboseala. Cearcanele negre de sub ochi erau dovada noptilor de insomnie din ultima perioada. Intr-adevar, nu mai dormise bine in ultimele saptamani, iar epuizarea incepea sa isi spuna cuvantul. Facea multe greseli la serviciu, iar colegii ii observasera nervozitatea si starea de spirit. Nimeni insa nu putea sa o ajute, oricat de mult ar fi incercat si si-ar fi dorit. “Poate o vacanta, undeva la munte mi-ar prinde bine” se gandea in timp ce se uita la ceas. Isi promitea in gand sa faca asta, sa isi ia cateva zile libere doar pentru ea, undeva departe de toti si de toate, intr-un loc in care sa nu se mai simta coplesita de monotonia zilelor care treceau, de problemele de la serviciu, de starile emotionale contradictorii, de sentimentele intense pentru el. Timp pentru ea, gandurile, dorintele si visele ei. Timp pentru a isi planifica urmatorii pasi, timp pentru a se regasi si reconecta cu sufletul ei, pe care il simtea pierdut. “Cu totii avem nevoie de asta” se gandea. Vecina de langa apartamentul lui iesise sa duca gunoiul, a salutat-o rapid, apoi a sunat scurt la usa lui. A intampinat-o cu un sarut scurt pe buze. Purta inca hainele de la serviciu, camasa albastra de la ea, pantaloni negri. Cravata o aruncase pe pat, langa geanta unde isi tinea laptopul. “Intra si fa-te comoda” i-a spus in timp ce i-a luat sticla de vin din mana pentru a o desface. Lumina difuza din dormitorul lui invaluia intr-o penumbra linistitoare obiectele pe care le cunostea atat de bine. Parfumul lui, pe care il cunostea atat de bine si care ii placea atat de mult persista in camera. “Ciudat, e totul atat de familiar si in acelasi timp atat de strain” isi spunea in gand.
Gandurile ii zburau aiurea, intr-un amalgam care o ametea pur si simplu. Ziua rece de decembrie o invaluia si ii dadea fiori. Oamenii se plimbau alene pe strazi, bucurandu-se de razele unui soare cu dinti. “Oare care sunt povestile lor?” se intreba. Ce ii motiveaza, ce ii face fericiti? Ce ii intristeaza. S-a oprit pe banca din fata blocului si privea aiurea in jur. Vecina de la 3 iesise cu copilul in parc, energia copilului parand se nu se sfarseasca. S-au salutat scurt, mai mult din priviri. Care era povestea acestei femei?Stia ca isi creste singura copilul si ca in fiecare dimineata de sambata au acest ritual de a iesi si a se juca in parcul din fata blocului. Nu o vazuse niciodata insotita de un potential partener si o admira pentru curajul ei de a fi mama singura. Putin mai incolo, in parcare, vecinii de la 7 se intorceau de la cumparaturi. Ca de fiecare data se certau pentru diferite maruntisuri: “iar am cheltuit prea mult”, “am uitat sa luam zahar”, “nu tu aveai lista de cumparaturi?”, “ne ajung toata luna”. Vocile lor se auzeau chiar pana la intrarea in bloc. La balconul de la etajul 4, Matei, tanarul pictor fuma si contempla imprejurimile. Parca isi cauta sursa de inspiratie in peisajul acela citadin, pe alocuri industrial, care ei ii se parea lipsit de inspiratie. Stia despre el ca e pictor si ca obisnuieste sa isi expuna lucrarile in diferite galerii din capitala. Odata chiar trimisese invitatii tuturor vecinilor la vernisajul pe care il organiza. S-a dus din curiozitate, pentru ca isi dorea sa stie cum priveste acest tanar lumea. Tablourile lui, inspirate parca din operele lui Dali, i-au creat impresia unui haos sufletesc pe care il traia. La o pauza de fumat i-a povestit ca iubita lui tocmai il parasise. Fusesera impreuna 10 ani, dar a decis sa plece cu altul. “Treaba ei, e libera sa faca ce vrea. Ma intreb totusi, daca as fi cerut-o de nevasta ar mai fi plecat?”. Matei a salutat-o usor cu mana apoi s-a retras in apartamentul lui, care ii era si studio si locuinta. Probabil vanzarile din ultima vreme mergeau mai greu, avand in vedere restantele la intretinere si plangerile constante ale administratorei.
Gaseste in tine curajul sa mergi mai departe. Sa abandonezi situatia si oamenii care iti fac rau, voit sau nu, si sa te indrepti spre un alt drum din viata ta. Gaseste in tine resursele pentru a ierta si a uita. Invata ca nu poti sa ghicesti ceea ce gandesc cu adevarat cei din jur. Nu mai reactiona in functie de ceea ce crezi ca le face bine sau nu, reactioneaza intotdeauna raportandu-te la ceea ce iti face tie bine. NU accepta situatiile care iti fac rau, nu esti obligat/a sa le faci celorlalti pe plac, indiferent de planul in care se desfasoara acestea. Nu te mai gandi atat de mult la ceea ce le face altora bine, ci la ceea ce iti face tie bine. O mare parte dintre cei care te inconjoara fac asta deja:). Nu mai oferi 100% daca primesti in schimb doar 70-80%, nimeni nu merita eforturile tale! Pune accent pe ceea ce iti face tie bine, ceea ce te relaxeaza si te face fericit/a, oricat de mic ar fi acel lucru. Nu mai pune atata suflet acolo unde iti dai seama clar ca nu este cazul. Nu te mai implica si nu mai prelua asupra ta poverile tuturor. Le ai si tu pe ale tale si acelea iti sunt suficiente. Nu mai gandi in termeni de “trebuie sa fac asta sau aia”. De ce “trebuie?”. Inceteaza sa mai fii calul de bataie al celorlalti, la un moment dat iti vor intoarce spatele. Invata sa te bazezi pe tine si doar pe tine. Inceteaza cu perfectionismul si da-ti seama ca in viata nu poti sa faci totul la capacitate maxima. Tine minte: numarul perfectionismului este 112 si chiar daca ambulanta ajunge destul de repede la spital, uneori poate sa ajunga prea tarziu pentru tine. Nu esti singurul/singura pe care ceilalti se pot baza. Fiecare are la randul lui/ei prieteni/colegi/amici/rude/familie care pot face asta. Inceteaza sa te testezi la maximum, esti om si ai limitele tale. E ok sa nu mai poti din cand in cand. Nu te mai judeca atunci cand gresesti. Esti cumva robot cu sistem de operare inclus? Si un computer da gres din cand in cand si are nevoie de un restart sau de o reinstalare de sistem.
Incotro mergi? Incotro iti indrepti pasii? Ai ajuns aici. Si acum?Ce-o sa faci? Lasi teama sa te domine sau permiti curajului sa te poarte catre alte experiente? Ce alegi? Sa fugi catre trecut?Sau sa te indrepti grabit spre viitor? Simti ca te tine in loc si ca nu mai poti? Poate asa si e. Poate chiar te tine in loc si te invaluie intr-un prezent continuu de frustrari si tristete, poate chiar nu iti da voie sa mergi mai departe si, poate chiar nu mai poti. Dar de cate ori ai zis ca nu mai poti si ai continuat? Cate tristeti ai adunat? Cate neimpliniri? Ai tras vreodata linie? Ai facut vreodata paralela intre a ramane blocat si a merge mai departe? Pentru ca daca ai face-o ti-ai da seama ca e mai bine sa renunti. Spui ca ti-e teama, ca nu stii ce va fi, ca nu stii ce va urma. Dar cine stie? Ti-a garantat cineva ziua de maine? Ti-a promis cineva inca o zi si inca o zi si inca o zi pentru o anumita perioada de acum incolo? Spui ca vrei sa traiesti altfel, mai frumos, mai optimist. Spui ca vrei sa traiesti tot ceea ce simti, toate sentimentele alea intense, sa le traiesti in adevaratul sens al cuvantului. Stii prea bine, avem o singura viata.
Suntem suma castigurilor, succeselor, esecurilor si greselilor noastre. Suma oamenilor buni, mai putin buni, generosi sau egoisti care isi joaca rolul in viata noastra. Suma momentelor de ieri, a trairilor de azi, a sperantelor de maine. Suma lucrurilor pe care le facem bine sau mai putin bine, a deciziilor bune sau mai putin bune pe care le luam la un moment dat. Ne defineste trecutul prin tot ceea ce am invatat. Ne defineste prezentul prin modul nostru de a actiona si reactiona. Ne defineste viitorul prin nazuintele si visele pentru care luptam zi de zi. Ne definesc momentele de fericire deplina sau de pace interioara. Ne definesc “furtunile” pe care le intampinam in calea noastra, ne definesc momentele de tristete si cele in care ne pierdem pe noi insine. Ne caracterizeaza pasiunile noastre, oricat de marunte sau nebunesti. Colectionar de timbre?Alergator?Iubitor de arta si frumos?Pictor sub acoperire?Si multe altele, diferite ca si noi insine unii de ceilalti. Ne place sa ne asumam riscuri, dar avem si momente in care decidem sa nu. Ne caracterizeaza si asta. Oamenii care suntem astazi sunt alcatuiti dintr-un cumul de emotii, trairi, vise, decizii, ambitii, relatii, esecuri, succese de ieri, azi si maine.
Ganduri aiurea…..alte drumuri pe care le-as fi ales, alte decizii pe care le-as fi luat. Regrete, multe regrete. Frustrare, durere, sentimentul ca sunt blocata intr-un prezent care nu mai e al meu demult. Alti oameni, alte povesti, alte indragosteli. Timp care nu mai poate fi dat inapoi, timp care nu mai poate fi recuperat. Momente incomplete, sentimente netraite, imbratisari care nu au fost niciodata date, sarutari care nu au venit. Drumuri infundate, care nu duc nicaieri. Plafonare, incompatibilitate si iar regrete. Vara mult prea torida, tristete nemasurata, emotii intense. Vise care raman la stadiul de vise, dezamagiri, asteptari prea mari, rezultate prea mici. Intrebari fara raspuns: pentru cine?pentru ce?merita?se merita? Oameni carora nu le pasa, oameni care trec pe langa mine fara sa se intrebe cum si de ce? Lucruri incepute si abandonate, dorinte dorite mult prea intens si abandonate, marturisiri nemarturisite din teama de respingere. Dorinta unei imbratisari la fel de arzatoare ca vara de afara, dorinta de a evada, la fel de avida ca setea intr-o zi caniculara, sentimentul ratacirii intr-un labirint al emotiilor negative. Suflet inecat in amaraciune, suflet dornic de libertate, suflet dornic de iubire, suflet dornic sa atinga stelele, suflet dornic de liniste si racoare, suflet dornic de a atinge pasiuni marete…..Furtuni interioare, constientizarea statutului de carnalitate, de trup care se duce usor-usor cu trecerea anilor, nori grei, apasatori, inima care nu mai vrea…..praf in vant…..Dorinta de fuga la capatul lumii, unde gandurile se pierd ca praful in vant…..
