Capitolul 2 – Furtuna

btyCerul era intr-o mie de culori in acea zi torida de iulie. Nori de toate culorile se adunasera intr-un dans nebun, cu toate ca ploaia nu parea sa isi faca aparitia prea curand.

Singura in fata geamului din micuta ei bucatarie, Dora contempla culorile cerului, iar aidoma norilor care isi schimbau culoarea intr-un ritm alert, tot asa si gandurile ei fugeau incolo si incoace. Ca niste insecte prinse intr-un borcan cautau disperate o cale de a evada.

Se gandea la ziua ce tocmai trecuse si la intalnirea neasteptata pe care a avut-o. Doru, marea ei dragoste din alte timpuri, din alte etape ale “Dorei” era mai nou vecinul ei. Ii desparteau cateva etaje si cativa ani in care nu au mai stiut nimic unul de celalalt.

“Oare ce s-o fi intamplat cu el in toti acesti ani?” se gandea.  Probabil s-a casatorit, are 2 copii, baiat si fata, asa cum si-a dorit mereu. Probabil se muta cu familia lui frumoasa in apartamentul de la parterul blocului in care ea locuia. Probabil a reusit sa termine Facultatea de Drept, asa cum si-au dorit intotdeauna parintii lui, iar acum lucreaza la o firma destul de mare. In timpul liber probabil inca mai face fotografii pe care le expune in galeriile de arta ale prietenilor lui, asa cum si-a dorit mereu.

Viata este un carusel de evenimente si intamplari. Ne poarta cand sus, cand jos, ne indeplineste dorinte si ne destrama visuri, ne aduce bucurii imense, dar ne produce si tristeti nemasurate. Pentru ca asa e ea, asa e viata, ca o dama care nu se poate hotari ce rochie sa poarte astazi si cu ce accesorii sa o scoata in evidenta.

Seara se lasa treptat in cartier, in sunetul greierilor care ii aminteau de vacantele petrecute la tara, la bunicii ei, in mireasma trandafirilor din curtea blocului.

Cu sufletul incarcat de emotii, Dora se pregatea de ritualul de fiecare seara. O baie cu saruri si uleiuri parfumate, muzica ambientala pe fundal, un pahar de vin rose, preferatul ei. Spera sa poata alunga tensiunea care parca ii coplesea sufletul.

Sunetul strident al soneriei a rasunat in micutul ei apartament, acoperind ritmurile line ale muzicii de fundal. “Cine poate fi la ora asta?” se gandea Dora nedumerita. Poate vecina de vis-a-vis care venea sa o roage sa aiba din nou grija de plantele ei cat lipsea din oras.

Cu acest gand in minte a deschis usa fara sa se mai uite pe vizor. In prag era chiar el, cu acelasi zambet strengar, cu aceiasi ochi luminosi si patrunzatori, cu aceiasi voce calda

-Buna, sper ca nu te deranjez. Ma gandeam ca am putea vorbi putin, ii spuse el. Ieri dimineata ai fugit fara sa apucam sa schimbam cateva cuvinte. Pot sa intru?

Ca si norii de mai devreme, care prevesteau furtuna, tot asa si sufletul ei galopa, cautand sa fuga parca din ea, sa plece undeva departe de toata situatia in care se afla, sa nu mai sufere inca o data.

A ramas in schimb nemiscata in fata lui, nestiind ce sa faca, nestiind ce sa ii spuna.

Advertisements

De vorba cu Dora si Doru

55a3e81efa12172c5377eaa766ea09c8-Doru, de ce crezi tu ca oamenii sunt fericiti?

-Oamenii sunt fericiti pentru ca iubesc si pentru ca se iubesc pe sine. Sunt fericiti pentru ca iubesc orice bucatica de natura, sunt fericiti pentru ca se daruiesc trup si suflet persoanei iubite, sunt fericiti pentru ca sunt impacati cu ei insisi, sunt fericiti pentru ca sunt impliniti sufleteste.

-Si noi cum suntem?

-Noi? Noi suntem in cautarea fericirii. Noi ne dorim, dar nu ne avem. Noi ne vrem, dar ne indepartam constient. Noi vrem, dar nu facem nimic in sensul asta.

-De ce oare, Dorule? De ce nu putem fi ca restul de oameni fericiti?

-Pentru ca am suferit mult timp si ne e teama acum, pentru ca am fost raniti si nu mai vrem, pentru ca ranile candva sangerande sunt acum cicatrici ale razboiului sufletesc pe care l-am trait candva. Pentru ca nu stim daca suntem capabili sa ne iubim si sa iubim.

-Vom reusi vreodata?

-Poate ca da, poate ca nu. Poate ca vom elimina barierele din calea noastra si vom reusi. Sau poate ca vom construi altele si mereu altele si ne vom inconjura de intuneric si singuratate.

-Nu pari prea optimist.

-Optimist nu am fost vreodata, mai degraba realist. Am privit mereu partea goala a paharului, mi-a fost teama sa privesc cu speranta catre ceva ce mi-am dorit.

-Dar tu ma doresti pe mine, Dorule?

-Eu…..eu doresc sa te doresc, eu doresc sa te pot iubi pana la cer si inapoi. Eu doresc sa iti pot oferi tot ceea ce ai tu nevoie si ceva in plus. Doresc sa fiu pentru tine soarele, luna si stelele pe care atat de mult le iubesti. Tu ce iti doresti, Dora?

-Eu?eu doresc sa daramam bariere impreuna, eu doresc sa putem vorbi mereu ca si acum, deschis si calm, doresc sa ne iubim nebuneste, pana cand simtim ca ne-am intrat nu doar in piele unui celuilalt, ci ca ne-am penetrat si sufletele. Eu doresc sa ne dorim, doresc sa ne iubim.

-Frumos vorbesti tu Dora, foarte frumos. Pari mai optimista ca mine. Oare te merit?

-Nu sunt un premiu sa ma meriti. Suntem pur si simplu doi oameni in cautare, suntem doi oameni care am trecut prin adevarata razboaie sufletesti, dar pe care le-am castigat. Suntem doi oameni care poate daca ar privi mai mult spre viitor si mai putin spre trecut ar reusi.

Cafeneaua mica de pe malul marii ii adapostea in acea dupa-amiaza rece de februarie pe acesti doi tineri, Dora si Doru. S-au cunoscut in timpul facultatii, dar drumurile le-au fost separate. S-au reintalnit dupa 10 ani, fiecare tocmai iesind dintr-o relatie intensa, tumultoasa si dureroasa. Si-au alinat unul altuia durerile si ranile, iar acum se gaseau intr-un impas. Sa lase deoparte toate temerile si intrebarile chinuitoare si sa incerce sa isi fie unul altuia mai mult decat un umar pe care sa poata plange?Sau sa se lasa prada acelor ziduri de protectie pe care si le-au construit pentru sufletele lor si sa nu mai lase pe nimeni sa intre acolo.

-Imi place sa vin la mare iarna. Totul pare incremenit in timp, ca si cand poti sa pastrezi clipa asta o eternitate.

-Ai gusturi ciudate, Dora. Cand mi-ai propus de dimineata sa venim la mare am crezut ca glumesti. Dar da, ai dreptate. E ceva unic si greu de descris in cuvinte.

-Sufletului ii place, e liniste, e curat, e bine aici.

-Da,ai dreptate tu Dora, sufletului chiar ii place aici.

-Daca am putea sa ramanem aici mereu, ce bine ar fi, nu crezi?

-Sa ne mutam la mare zici?

-Da, Dorule, sa ne mutam aici, pe plaja, indiferent de anotimp, de temperaturi, de conditii. Sa avem o casuta micuta, micuta in care sa traim asa cum ne place noua. Sa nu ne pese de nimeni, sa nu ne intereseze ce vor spune ceilalti. Sa facem asa cum ne dorim, asa cum ne place si cum vrem. Ce zici?

-Casuta aceea, poate sa aiba un acoperis de paie?

-Casuta poate fi cum vrem noi, absolut cum vrem noi. Imaginatia nu are limite!

-Dora, nu mai spune, acum ma gandesc sa construiesc aici o casuta!

-Aici?fix aici?pe malul asta?

-Fix aici, pe malul asta!

-Si vom fi doar noi doi?

-Fara nimeni altcineva!

-Asta mi-ar placea enorm!

Dora s-a trezit brusc dintr-un somn greu. Il visase din nou. Nu stia de ce in ultima vreme il visa atat de des. Nu se mai vazusera de ani de zile, dar cu toate astea inima ei nu l-a uitat niciodata. Si ce vis frumos, la mare! Cu zambetul inca pe buze s-a dus in bucataria ei mica si cochet decorata, unde si-a pregatit o cafea tare. Incepea o noua zi si trebuia sa fie in forma maxima, o astepta un program destul de incarcat.

Ca de obicei, a iesit pe usa la ora 08:00 fix. Vecina de langa apartamentul ei tocmai uda florile de pe palier. I-a dat un scurt “buna dimineata” si, in timp ce astepta liftul si-a verificat inca o data agenda de lucru: o sedinta la ora 09:30, un raport pana la ora 15:00, masa de pranz cu prietena ei din copilarie, iar seara cina cu colegii si sefii.

La parter a intampinat-o un conglomerat de cutii, mobile, diverse sacose si saci de gunoi in care pareau a fi impachetate haine. Cineva tocmai se muta in apartamentul vecinei care plecase luna trecuta in strainatate. Se pregatea sa iasa din bloc in momentul in care vocea lui a strigat-o

-Buna dimineata, Dora! Ce surpriza frumoasa sa ne intalnim chiar aici!

Era el, Doru, cel pe care il visase in ultimele nopti, cel pe care nu a putut niciodata sa il uite.

………..

to be continued

 

Poveste

beach-sea-water-ocean-light-cloud-black-and-white-people-sky-girl-woman-photography-dark-love-couple-romance-romantic-darkness-monochrome-seashore-shirt-long-hair-clouds-dress-emotion-in-Ce crezi tu ca e fericirea?

-Fericirea e atunci cand esti bine cu tine si cu toti cei din jur, cand te simti pe deplin implinit si impacat cu tine, cand toate iti merg bine si in directia pe care o doresti. E cel mai frumos rasarit de soare la mare, intr-o zi de iunie.

-Simti asta acum?

-Acum ma simt linistit si impacat.

-Deci fericit?

-Deci linistit si impacat.

-Ce iti lipseste?

-Nimic, am tot ce imi trebuie

Isi amintea mereu utimul lor dialog, intr-o zi calda de iunie, pe malul marii cand se trezisera din zori pentru a prinde rasaritul. Ritmuri calde de muzica lina se auzeau de la terasa din spatele lor. Ii se parea ca a trecut o eternitate de atunci, desi nu erau decat cateva saptamani. Erau amandoi constienti ca poate este ultima lor discutie sincera inainte de final, punctus terminus, in care relatia se incheie. Isi amintea cum s-au cunoscut, intr-o seara rece de noiembrie, in statia de autobuz. Ea tocmai plecase de la serviciu, obosita dupa o zi lunga, el astepta autobuzul cu ochii in telefon, parca total distantat de tot ce se intampla in jur. Erau singuri in statie, doi oameni, fiecare asteptand sa mearga pe drumul lui. S-au ciocnit la urcarea in autobuz si dupa cateva scuze soptite s-au asezat unul langa celalalt, ca si cand era cel mai normal lucru din lume. Drumul era destul de lung, dar din fericire traficul de seara nu era asa incarcat.

-Eu cobor la capat, i-a spus el dintr-o data;

-Si eu la fel, a venit raspunsul ei laconic. Isi verifica ultimele email-uri, in timp ce in minte isi pregatea agenda pentru a doua zi. Nu stia cine era acel strain, intruziv, care o aborda intr-o seara, intr-un autobuz. Nu avea chef de vorba si nici sa lege conversatii cu oameni pe care nu ii cunostea.

-Deci stai in acelasi cartier ca si mine, i-a spus el zambind.

Abia atunci i-a observat ochii caprui si mari, curiosi si zambetul cald.

-Asa s-ar parea, veni raspunsul ei din nou laconic.

-Cum de nu ne-am mai intalnit pana acum? continua el, fara sa ii pese de raspunsurile ei lapidare.

-Nu stiu, probabil nu avem acelasi program.

-Si totusi, in seara aceasta ne-am potrivit la program.

-Asa s-ar parea, i-a raspuns ea, in timp ce isi scotea agenda, semn ca nu dorea sa mai continue conversatia asta care ii se parea fara sens si o destinatie anume.

-Eu sunt Mihai, apropo, am 35 de ani si sunt avocat. Tu?

Nu avea chef de prezentari, nu voia sa discute cu nimeni, voia doar sa fie singura cu gandurile si problemele ei. Cu toate astea, simtea o oarecare unda de curiozitate pentru a-l cunoaste.

-Alexandra, 30 de ani, asistent manager si fotograf de evenimente in timpul liber. Nu stia de ce ii da atatea informatii despre ea, pana la urma era un necunoscut, care se putea dovedi a fi un nebun. Pana la urma, cine te abordeaza seara tarziu, intr-un mijloc de transport in comun?

-Deci iti place sa faci fotografii. Ce fel de evenimente fotografiezi?

-Nunti, botezuri, petreceri tematice, din astea, veni raspunsul ei din nou laconic.

-Deci daca as face o petrecere de ziua mea, sa zicem sambata, te-as putea chema sa vii sa faci fotografii? o intreba el cu acelasi zambet larg.

“Nebunul asta isi bate joc de mine” se gandi ea, in timp ce cauta solutii pentru a incheia discutia care incepuse sa ii se para usor stupida.

-Ai putea, doar ca sambata am deja un eveniment.

-Nu mai spune?Unde?Pot sa vin si eu?

-E un eveniment privat, nu accepta musafiri nepoftiti.

-Daca imi spui unde, poate ma invit singur. Ii contactez pe miri.

-Nu e o nunta, ii raspunse ea.

-Dar?Botez?

-Nu,petrecere de aniversare a 30 de ani de casnicie.

-Uau, 30 de ani! Cat varsta ta!

-Da, cat varsta mea.

-Si unde ai acest eveniment?

-La un restaurant.

-In cartier, in oras, in alt oras?

-In acest oras.

Intre timp autobuzul ajunse la capat de linie. Alexandra si-a strans agenda, cu nenumarate insemnari pentru zilele care urmau la serviciu si si-a pregatit cheile. Nu voia decat sa ajunga cat mai repede acasa, sa isi faca o baie fierbinte si lunga si sa uite ziua grea pe care o avusese.

-Te rog sa imi dai nr. tau. Planuiesc sa imi serbez ziua de nastere in curand, asa cum ti-am zis, si mi-ar placea sa fotografiezi tu acest eveniment.

Nu voia decat sa scape de omul asta atat de insistent si curios, asa ca i-a dat o carte de vizita, din cele pe care le folosea pentru clientii ei. Se gandea ca daca o va suna pentru astfel de solicitari il va refuza spunandu-i ca are agenda plina in urmatoarele luni.

-Multumesc, Alexandra! Si mi-a parut bine sa te cunosc!

-La fel, Mihai, o seara buna! i-a raspuns in timp ce se indrepta cu pasi repezi catre scara blocului. “Ce nebun!” se gandea in timp ce incerca se descuie usa apartamentului. Casa ei, locul unde se simtea bine, cu dormitorul cochet decorat, bucataria pe care o folosea doar pentru a-si pregati cafeaua, baia cu cada (a insistat atunci cand si-a cumparat apartamentul sa aiba acest accesoriu in baie), holul mic de la intrare unde si-a lasat haina de stofa, geanta, laptopul de serviciu.

A pornit muzica in sufrageria care tinea loc de camera de zi, birou, spatiu de relaxare. Muzica celor de la Gipsy Kings a inceput sa inunde casa, acoperind tacerea care o inconjura mereu. Cu pasi lenti s-a indreptat catre baie, unde si-a pregatit cada pentru ceea ce numea “momentul ei”. In timp ce se scufunda in apa fierbinte se gandea la ziua care tocmai trecuse. Seful ei avusese o zi proasta din nou, probabil se certase cu sotia sau amanta iar, colegii au tot presat-o cu tot felul de cereri idioate, task-urile care tot veneau si pareau sa nu se mai termine vreodata, deadline-urile care se apropiau, stresul care o macina, plus evenimentul de sambata. Promisese unor prieteni ca va face ea fotografiile pentru cuplul care sarbatorea cei 30 de ani de casnicie. Ii venea atat de greu sa creada ca ea va ajunge vreodata sa sarbatoreasca un asemenea eveniment, mai ales ca nu avea deloc incredere in oameni si relatii.

Ritmurile spaniole ale celor de la Gipsy Kings continau sa rasune in mometul in care a iesit din baie. S-a asezat pe canapeaua verde si comfortabila din sufragerie, ultima ei achizitie, si cea de care era foarte mandra si, in timp ce pregatea diverse documente pentru a doua zi, telefonul i-a sunat. Primise un mesaj, un numar pe care nu il cunostea “Noapte buna, vise cat mai placute!Mihai”. Nu se astepta ca el sa o contacteze, se gandea ca el a uitat deja de existenta ei din momentul in care s-au despartit in statie. Nu stia ce sa faca, sa ii raspunda sau nu, dar ceva in sufletul ei ii spunea sa ii dea un semn, macar un SMS scurt, “Multumesc, la fel si tie”. Ce sanse ar fi totusi sa se reintalneasca?Da, locuiau in acelasi cartier, dar asta nu insemna ca se vor mai vedea. Pana la urma programul ei incarcat, de dimineata pana seara tarziu, nu ii permitea sa vada foarte multe din ceea ce se intampla in jurul ei. Avea acelasi ritm zi de zi, saptamana de saptamana. Se trezea la 6 in fiecare dimineata, la 8 era deja la birou, cu multele sarcini de indeplinit, la 9 se intorcea acasa. Sambetele erau pentru evenimentele pe care le fotografia, iar duminicile pentru cumparaturi si citit. Avea ritmul ei, pe care il respecta cu sfintenie, desi familia si prietenii ii tot spuneau sa rupa acest ciclu vicios in care intrase. Nu voia sa iasa din tiparul ei, se simtea bine asa, iar faptul ca totul era pe rapid inainte o ajuta sa nu se gandeasca la tot ce insemna viata ei.

Saptamana aceea trecuse destul de repede, iar ziua de sambata o incepuse ca de obicei cu cafeaua de la ora 6:30. Privea pe geamul din bucatarie, nu era nimeni pe strada, in bloc o liniste tipica unei zile de weekend. Doar vecina de la parter isi scosese cainele, un labrador destul de naravas la plimbare. Stia despre ea ca e o femeie singura, divortata, a carei singura alinare era acel caine, pe care il scotea cu sfintenie afara dimineata si seara, intotdeauna la aceiasi ora. Schimbasera cateva vorbe de cateva ori, dar nu incercase niciodata sa lege o legatura de posibila prietenie. Voia doar sa se inteleaga bine cu vecinii ei nu sa schimbe retete de prajituri sau sa isi faca vizite reciproce.

Ca de obicei si-a ales vestimentatia cea mai comoda, blugi negri, pulovar verde care ii scotea in evidenta ochii de aceiasi culoare, haina de stofa neagra si ghetele comode, fara toc. Rucsacul cu aparatul foto, filtre, trepied o astepta in hol. Si-a verificat inca o data adresa unde trebuia sa ajunga, iar la ora 11:30 fix a iesit pe usa. Avea o jumatate de ora pentru a ajunge la restaurant, dar avand in vedere trafiul de weekend nu isi facea probleme ca va intarzia.

Restaurantul era frumos decorat, ca pentru un asemenea eveniment, iar muzica anilor ’80-’90 se auzea pe fundal. Si-a cautat din priviri prietena care o rugase sa ii ajute cu fotografii iar, in timp ce se indrepta catre masa rezervata pentru musafiri, cineva i-a taiat calea.

-Buna Alexandra! Ce coincidenta frumoasa, chiar tu sa fii fotograful la petrecerea parintilor mei!

Nu ii venea sa creada, tanarul necunoscut de acum cateva zile din autobuz, cel insistase sa o cunosca, Mihai, era aici, iar cei cuplul care sarbatorea fericitul eveniment erau chiar parintii lui.

-Buna! Da, coincidenta! ii spuse ea scurt. Nu stia cum sa reactioneze, ce sa spuna sau ce sa faca. Nu se astepta sa il mai vada vreodata.

-Ai dormit bine in noaptea aceea? o intreba el, in timp ce ea isi pregatea aparatul foto.

-Da, foarte bine, tu?

-Si eu, mai bine ca in multe, multe alte nopti. M-am tot gadit la tine zilele astea, am vrut sa iti scriu, dar mi-a fost teama ca ma vei considera un nebun, ii spuse el cu veselie. Ce bine ca ne reintalnim!

-Da, nu ma asteptam sa te gasesc aici.

-Munte cu munte se intalneste, dar mai ales om cu om.

Nu stia cum sa interpreteze cuvintele si gesturile lui. Parea fericit sa o revada, dar in acelasi timp prudenta ei o ajuta sa isi puna scutul de auto-aparare. Pana la urma ce stia despre el? Nimic, putea fi casatorit, putea sa aiba copii, iubita sau logodnica.

-Alexandra, Mihai, voi doi va cunoasteti? i-a intrebat Maria, prietena care o invitase sa faca fotografii.

-Ne-am cunoscut acum cateva zile, in autobuz, i-a raspuns Mihai.

-Tu circuli cu autobuzul?! a intrebat Maria razand

-Din cand in cand. Si bine fac, uite ce fete frumoase cunosc!

-Da, Alexandra este o tipa deosebita, ai grija cu ea, ii spuse Maria.

Evenimentul a fost unul reusit, rude si prietenii s-au alaturat cuplului, felicitandu-i, ciocnind alaturi de ei, reamintindu-si momente frumoase. Cu multa atentie si profesionalism, Alexandra a imortalizat pe camera ei foto fiecare astfel de moment, intotdeauna sub privirea calda a lui Mihai. Tortul cu fructe, imbracat in martipan a fost vedeta de la final, moment in care toti invitatii au cantat “La multi ani!”.

-Lasa-ma sa te conduc acasa, i-a spus Mihai la final Alexandrei. Sunt cu masina si pana la urma mergem in aceiasi directie.

De obicei ar fi refuzat asemenea invitatii, dar de data aceasta ceva ii spunea sa accepte, sa mearga cu el.

-Ok, multumesc, imi strang lucrurile si mergem.

In drum spre cartierul lor Mihai a incercat sa o cunoasca mai bine, punandu-i multe intrebari despre munca ei, hobby-urile ei, cand a inceput cu fotografia. La randul lui i-a povestiti despre toate cazurile pe care le lua.

Cand au ajuns in fata blocului ei, Mihai a intrebat-o simplu: “Cand te pot invita la o cafea?”. Era o intrebare la care Alexandra nu se astepta si la care nu stia cum sa ii raspunda. Ar fi vrut si n-ar fi vrut, dar din nou acea voce din interiorul ei ii spunea sa accepte.

-Sambata viitoare sunt libera, i-a spus ea.

-Bun, atunci sa ramana pe sambata viitoare. Te sun ca sa stabilim locul si ora.

-Ok, multumesc pentru ca m-ai condus.

-A fost placerea mea, Alexandra! Abia astept sa te revad.

In seara aceea i-a mai trimis un alt mesaj: “Numar zilele pana sambata si sunt tare bucuros ca ai acceptat”. Alexandra era confuza, nu stia cum sa interprezete totul, de ce ii spusese da, de ce acceptase sa se vada cu el, dar o intriga, ii starnea curiozitatea si voia sa il cunosca mai bine.

Asa incepuse totul, in urma cu doi ani. In timp ce isi sorbea cafeaua pe canapeaua ei verde si comfortabila din sufragerie, Alexandra rememora toate momentele petrecute impreuna de atunci, toate discutiile, calatoriile, dragostea pe care si-au purtat-o. Revedea fotografiile pe care le facusera in tot acest timp si se gandea oare cand si de ce s-a stins totul.

Oare dragostea are si ea un termen de valabilitate? Expira la un moment dat si atunci decat sa te intoxici cu ceva expirat, pur si simplu nu mai consumi? Oare de ce?

Stinse lumina din sufragerie si se indrepta catre dormitorul unde au petrecut atatea nopti impreuna. Inca ii simtea parfumul pe perna ei, ii facea bine. De cateva saptamani adormea foarte tarziu, foarte greu, doar cateva ore. Se simtea din ce in ce mai obosita, mai lipsita de energie.

S-a urcat in pat si a adormit aproape de rasaritul soarelui. O alta zi fara el….

 

Fara raspuns

tea_love_by_lena483“Primavara a venit mai repede anul asta” se gandea in timp ce taxiul gonea prin oras. Copacii intampinau fericiti sosirea noului anotimp, imbracand haina lor cea mai buna, frunzele mici, de un verde atat de viu. Totul era parca mai colorat si mai vivace in orasul gri. Pana si oamenii pe strada pareau mai veseli. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu gandurile lui. “Oare la ce se gandeste femeia aceea care vinde flori in statia de tramvai?” “Dar barbatul care tocmai isi verifica telefonul in timp ce asteapta sosirea autobuzului?”. Orasul asta, atat de vechi si totusi atat de nou, cu atatea povesti nescrise, cu atatea ganduri nespuse, cu atatea declaratii nedeclarate, cu atatea emotii pierdute. Poate ca si povestea ei merita spus, strigata cuiva, oricui. Poate asa si-ar mai fi alinat durerea si dorul. Nu trecusera decat cateva minute de cand plecase din apartamentul lui. Poate ca acum s-a trezit, poate ca se gandeste  ce s-a intamplat cu ea in timp ce isi face cafeaua si se pregateste pentru o noua zi. Poate ca o va suna sa o intrebe de ce a plecat asa in graba. Poate ca, poate ca, poate ca…..sau poate ca nu. Doi oameni care nu impart aceleasi valori, care nu simt in acelasi ritm nu pot avea un viitor fericit impreuna, indiferent de sentimentele pe care le au unul fata de celalalt. “Oare nu sunt prea dura? Oare nu trebuia sa mai dau o sansa relatiei asteia si sa vad unde duce? Oare nu am plecat prea repede din poveste?”. Atatea intrebari la care stia ca nu va primi un raspuns prea curand. Rasaritul soarelui imbraca parcul pe langa care tocmai trecea in culori stralucitoare, primavaratice. Si-ar fi dorit sa se opreasca acolo, in natura, sa se plimbe in picioarele goale prin roua diminetii, sa aiba timp pentru ea si tot ceea ce simtea. Dar o noua zi incepea, o noua zi cu aceleasi ritualuri, obiceiuri si situatii. De data aceasta o zi fara el. “Va trebui sa ma invat sa traiesc si cu situatia asta” isi spunea in timp ce ii platea taximetristului cursa si se indrepta catre intrarea blocului ei.

Vecina de la etajul 4 tocmai iesea grabita, s-au salutat scurt si si-au urat reciproc o zi buna. Stia despre ea ca lucreaza pentru o corporatie, iar putinul timp liber si-l dedica fotografiei si teatrului. Avusese in urma cu un an o expozitie la o galerie din centrul orasului, o serie de fotografii dedicate femeii. “Am vrut sa surprind femeia in diverse ipostaze, de la rolul ei de gospodina dedicata la cel de amanta” spusese atunci artista. I-a adorat fotografiile, se regasea in fiecare dintre ele si chiar a cumparat cateva. Si-a cautat cheile in geanta in timp ce liftul urca incet catre etajul 7. Apartamentul ei micut, dar cochet amenajat o astepta ca intotdeauna primitor. Ca un sot iubitor care te asteapta acasa dupa o zi lunga si obositoare cu masa pusa, sticla de vin la rece, muzica in surdina. Si-a verificat agenda de lucru in timp ce si-a pregatit o cafea tare, apoi s-a indreptat catre dus. Apa rece o inviora si, in acelasi timp, ii amortea simturile. Era o tortura pentru corp, dar in acelasi timp o binecuvantare pentru suflet.

Hainele de serviciu o asteptau ca de obicei in dressing-ul din camera ei, pantalonii negri de stofa, camasa alba de matase, pantofii negri cu tocuri de 8, frumos lacuiti, geanta in care toate lucrurile stateau frumos oranduite, fiecare la locul sau. Totul ii dadea de inteles ca e o dimineata ca oricare alta, mai putin sufletul care incerca sa isi faca loc prin noianul ei de rationamente, argumente logice si sa ii strige in fata ca sufera atat de mult.

“Oare de ce alegem sa ne indragostim de persoane nepotrivite? Oare de ce ne atasam? Oare de ce trebuie sa suferim? Oare de ce e atata durere pe lume asta? Oare de ce nu putem fi fericiti cu putinul pe care il avem? Oare de ce vrem intotdeauna mai mult? Oare de ce ne sabotam singuri?”. Atat de multe intrebari fara raspuns.

Mesajul lui a sosit tocmai in momentul in care iesea pe usa: “Ai plecat….ce inseamna asta pentru tine?pentru noi?”.

Alta intrebare fara raspuns…..

Povestea lui “poate ca…”

tumblr_nojwu0Voz61uvd9ozo1_500Statea in fata usii lui asteptand sa isi faca putin curaj pentru a suna. Astepta de ceva vreme momentul acesta, al unei discutii sincere despre ei doi. In mana stanga tinea sticla de vin rosu, marca lui preferata, in timp ce cu mana dreapta isi netezea fusta neagra stil creion si camasa alba pe care le purtase peste zi la serviciu. Poate ar fi fost bine sa treaca mai intai pe acasa sa se schimbe, dar i-a fost teama ca nu ar mai fi avut curajul necesar pentru a plecat spre el. Oglinda de langa lift ii reflecta imaginea, chipul brazdat de neliniste, emotie, oboseala. Cearcanele negre de sub ochi erau dovada noptilor de insomnie din ultima perioada. Intr-adevar, nu mai dormise bine in ultimele saptamani, iar epuizarea incepea sa isi spuna cuvantul. Facea multe greseli la serviciu, iar colegii ii observasera nervozitatea si starea de spirit. Nimeni insa nu putea sa o ajute, oricat de mult ar fi incercat si si-ar fi dorit. “Poate o vacanta, undeva la munte mi-ar prinde bine” se gandea in timp ce se uita la ceas. Isi promitea in gand sa faca asta, sa isi ia cateva zile libere doar pentru ea, undeva departe de toti si de toate, intr-un loc in care sa nu se mai simta coplesita de monotonia zilelor care treceau, de problemele de la serviciu, de starile emotionale contradictorii, de sentimentele intense pentru el. Timp pentru ea, gandurile, dorintele si visele ei. Timp pentru a isi planifica urmatorii pasi, timp pentru a se regasi si reconecta cu sufletul ei, pe care il simtea pierdut. “Cu totii avem nevoie de asta” se gandea. Vecina de langa apartamentul lui iesise sa duca gunoiul, a salutat-o rapid, apoi a sunat scurt la usa lui. A intampinat-o cu un sarut scurt pe buze. Purta inca hainele de la serviciu, camasa albastra de la ea, pantaloni negri. Cravata o aruncase pe pat, langa geanta unde isi tinea laptopul. “Intra si fa-te comoda” i-a spus in timp ce i-a luat sticla de vin din mana pentru a o desface. Lumina difuza din dormitorul lui invaluia intr-o penumbra linistitoare obiectele pe care le cunostea atat de bine. Parfumul lui, pe care il cunostea atat de bine  si care ii placea atat de mult persista in camera. “Ciudat, e totul atat de familiar si in acelasi timp atat de strain” isi spunea in gand.

– Esti bine? a intrebat-o in timp ce aseza pe noptiera sticla de vin si cele 2 pahare.

-Da, sunt bine a fost raspunsul ei scurt si deloc sincer.

-Ai vrut sa vorbim, despre ce?

-Despre tot si toate, despre noi, despre ceea ce simtim sau nu, despre ceea ce tu crezi ca se intampla intre noi, despre ceea ce eu cred ca se intampla sau nu.

-Si ce se intampla, dupa tine?

-Tocmai, nu pot sa imi dau seama si am nevoie si de ajutorul tau.

-Oare ai nevoie?Sau poate deja ti-ai dat seama singura si ai nevoie doar de confirmarea mea?

Ea s-a asezat pe marginea patului coplesita de emotii, obosita de prea multe ganduri incerte, in timp ce el statea cu paharul de vin in fata geamului privind cum seara se lasa peste oras, privind ritmul zilnic al oamenilor. Oameni obisnuiti, ca el si ca ea, fiecare cu problemele lor, fiecare pierduti in monotonia lor epuizanta. Mainile ei tremurau in timp ce incerca sa bea din pahar si sa prinda curaj pentru a rosti cuvintele pe care le-a gandit atata timp. Pentru ea totul era incert, neclar, se simtea pierduta intr-un noian de emotii si sentimente pe care deja nu mai stia sau nu mai putea sa le defineasca. Ii invidia calmul lui aparent, detasarea cu care o privea in timp ce sorbea incet din vin, vocea sigura cu care ii vorbea. Si-ar fi dorit sa fie la fel si pentru ea, sa ii poata spune totul cu argumente logice, rationale, fara implicatii emotionale. Dar nu putea si nici nu ii statea in fire. Cu pasi lenti s-a asezat pe pat langa ea si a imbratisat-o. Avea nevoie de asta, avea nevoie sa ii simta bataile ritmice ale inimii, parfumul pe care il recunostea oriunde, respiratia calda pe frunte, siguranta pe care i-o dadeau bratele lui.

-Crezi ca drumul asta al nostru duce undeva? l-a intrebat cu vocea tremuranda.

-Poate, cine stie? Avem vreo siguranta in viata asta? Singura noastra certitudine e moartea. In rest, totul e relativ.

-Si atunci incotro ne indreptam? Uneori te simt atat de aproape, de implicat si de dornic. Alteori, te simt la ani lumina distanta.

-Ani lumina, a repetat el razand. Ce-ai vrea de la mine? Ce ti-ai dori?

-Poate sa imi spui ca si pentru tine are sens, poate mai multa siguranta, poate mai multa afectiune…

-Poate, poate, poate…..vrei niste certitudini pe care nu sunt sigur ca ti le pot oferi.

-Si atunci? l-a intrebat

-Si atunci sa ne lasam dusi de val, sa ne traim povestea fara sa ne gandim prea mult la certitudini. Sa mergem pe drumul asta in ritmul nostru, cum vrem noi, fara sa ne punem atat de multe intrebari. Poate duce undeva, poate nu. Poate se termina maine, poate tine o viata.

-Vezi tu, “poate” asta ma face sa ma simt nesigura, confuza, pierduta…

-Asa sunt eu, nu ti-l pot oferi pe “sigur”

Discutia ii adancea durerea, sapa in ranile ei ca un cutit. Niciodata nu ii placuse acest cuvant “poate”. Toata viata ei controlase absolut totul, isi crease un scut pentru a nu fi ranita. Pana sa il intalneasca pe el scutul functionase, se protejase de emotii, durere, dragoste. Dar acum, se confrunta cu o situatie careia simtea ca nu ii mai poate face fata mult timp. Stia ca trebuia sa ii puna stop, dar inima ii striga sa nu. Lupta asta dintre rational si emotional o macina cumplit, iar erosul parea sa aiba toate sansele de castig. Cu toate ca era constienta ca trebuie sa puna stop relatiei, pur si simplu nu putea.

-Ce ciudati suntem noi oamenii, ii spunea lui. De ce oare ne facem rau singuri? De ce ramanem in locuri, in situatii, alaturi de persoane despre care stim ca ne fac rau?

-Pentru ca pur si simplu nu putem trai fara ele, a venit raspunsul lui imediat.

-Si atunci, cum sa le facem fata?

-Dam timp timpului.

A strans-o si mai tare in brate in timp ce o tragea langa el in pat.

-Vino, vreau sa dorm langa tine in noaptea asta. Nu te mai gandi atat la lucrurile astea, lasa-te sa simti.

S-a trezit inaintea ceasului, stia deja din multele nopti de insomnie de dinainte ca e ora 5:45. Bratele lui inca o strangeau tare, dormisera imbracati. Pe noptiera, langa ceasul si parfumul lui erau cele doua pahare de vin goale.

Noaptea trecuta credea ca va avea raspunsurile la toate intrebarile, credea ca va avea o finalitate la povestea asta. El i-a spus sa nu se mai gandeasca atat, ci pur si simplu sa simta.

S-a ridicat usor din pat, l-a sarutat scurt, si-a luat pantofii si geanta si a iesit din apartamentul lui. O astepta o alta zi grea, cu responsabilitati, evenimente. Stia deja ca la finalul acestei zile va lua o decizie. Una dificila, dar oricat de mult l-ar fi iubit, stia ca nu putea sa traiasca in lumea lui de “poate”.

Aerul rece al diminetii de primavara a intampint-o in timp ce iesea din bloc. Si-a aruncat o ultima privire catre geamul apartamentului lui, apoi a s-a urcat in taxi. Povestea s-a terminat….

 

Apus de decembrie – Prima incercare -prima parte

15320231_10154435933089342_2062419148_nGandurile ii zburau aiurea, intr-un amalgam care o ametea pur si simplu. Ziua rece de decembrie o invaluia si ii dadea fiori. Oamenii se plimbau alene pe strazi, bucurandu-se de razele unui soare cu dinti. “Oare care sunt povestile lor?” se intreba. Ce ii motiveaza, ce ii face fericiti? Ce ii intristeaza. S-a oprit pe banca din fata blocului si privea aiurea in jur. Vecina de la 3 iesise cu copilul in parc, energia copilului parand se nu se sfarseasca. S-au salutat scurt, mai mult din priviri. Care era povestea acestei femei?Stia ca isi creste singura copilul si ca in fiecare dimineata de sambata au acest ritual de a iesi si a se juca in parcul din fata blocului. Nu o vazuse niciodata insotita de un potential partener si o admira pentru curajul ei de a fi mama singura. Putin mai incolo, in parcare, vecinii de la 7 se intorceau de la cumparaturi. Ca de fiecare data se certau pentru diferite maruntisuri: “iar am cheltuit prea mult”, “am uitat sa luam zahar”, “nu tu aveai lista de cumparaturi?”, “ne ajung toata luna”. Vocile lor se auzeau chiar pana la intrarea in bloc. La balconul de la etajul 4, Matei, tanarul pictor fuma si contempla imprejurimile. Parca isi cauta sursa de inspiratie in peisajul acela citadin, pe alocuri industrial, care ei ii se parea lipsit de inspiratie. Stia despre el ca e pictor si ca obisnuieste sa isi expuna lucrarile in diferite galerii din capitala. Odata chiar trimisese invitatii tuturor vecinilor la vernisajul pe care il organiza. S-a dus din curiozitate, pentru ca isi dorea sa stie cum priveste acest tanar lumea. Tablourile lui, inspirate parca din operele lui Dali, i-au creat impresia unui haos sufletesc pe care il traia. La o pauza de fumat i-a povestit ca iubita lui tocmai il parasise. Fusesera impreuna 10 ani, dar a decis sa plece cu altul. “Treaba ei, e libera sa faca ce vrea. Ma intreb totusi, daca as fi cerut-o de nevasta ar mai fi plecat?”. Matei a salutat-o usor cu mana apoi s-a retras in apartamentul lui, care ii era si studio si locuinta. Probabil vanzarile din ultima vreme mergeau mai greu, avand in vedere restantele la intretinere si plangerile constante ale administratorei.

Cu pasi grei s-a urnit catre usa blocului. Era timpul iasa din starea contemplativa in care adesea intra si sa ia contact cu lumea reala. Acasa o astepta un maldar de rufe care trebuiau sa fie spalate, curatenia din sifonier, din baie, din bucatarie. “Inceteaza cu atatea ganduri”, isi spunea adesea. Se simtea cumva prinsa, blocata in prezent. Parca totul mergea prost in viata ei in ultima vreme. Job-ul era din ce in ce mai stresant si mai dificil de suportat, fiecare dimineata era un chin pentru ea. Banii castigati nu o ajutau foarte mult pentru a-si indeplini visele sau macar o parte din ele. Cu toate astea nu gasea in ea insasi curajul de a schimba toate astea. Cu prietenii se vedea din ce in ce mai rar. Masinaria corporatista inghitise parca vietile tuturor, nelasand decat foarte putin loc vietii personale. Dragostea se lasa si ea asteptata, de fapt fugea de sentiment, dar ii era foarte greu sa recunoasca asta.

Si-ar fi dorit sa fie libera. Libera sa calatoreasca, sa cunoasca oameni si tinuturi noi, sa vada obiceiuri si traditii, sa poata scrie despre toate astea. Cu un oftat lung a sortat hainele pe care le avea de spalat in acea dupa-amiaza. “Nu mai visa atat!” se certa singura. Se gandea adesea ca intr-o zi isi va implini acest vis. Intr-o zi de toamna, candva, cand frunzele isi schimba cuorile, cand soarele nu va mai avea aceiasi putere de a incalzi pamatul, cand lumea din jur va putea sa-i vorbeasca inconstient si va putea “auzi” povestile fiecarui trecator, atunci se va simti implinita.

Soarele apunea peste ziua de decembrie. In micuta ei bucatarie, care ii tinea loc si de birou ultimele raze luminau timide. “Inca o zi rupta din calendar, inca o zi pierduta, inca o zi in care am fost departe de tot”. O incerca o melancolie bacoviana, o tristete fara margini care ameninta sa ii patrunda complet in suflet. Scrisul o ajuta intotdeauna in astfel de situatii. Computerul ei era plin de povesti, povestioare, ganduri, pe care le scria atunci cand isi simtea inima grea, ca acum. In timp ce scria, putea sa se transpuna in orice epoca, in orice anotimp, putea sa dea nastere unor personaje asa cum voia. Astazi notita ei suna mai mult ca o fila dintr-un jurnal personal:

“Zi de decembrie rece. Soare cu dinti. Oameni mergand aiurea pe strazi. Ganduri, ganduri, ganduri, ganduri….Tristeti citadine, peisaje neinspira(n)te. Gol sufletesc, emotii puternice. Aceiasi eu, mediocra, cu aspiratii la nivel de vise, cu ganduri aiurea. Oare cand?oare cum?”

 

 

 

imagesGaseste in tine curajul sa mergi mai departe. Sa abandonezi situatia si oamenii care iti fac rau, voit sau nu, si sa te indrepti spre un alt drum din viata ta. Gaseste in tine resursele pentru a ierta si a uita. Invata ca nu poti sa ghicesti ceea ce gandesc cu adevarat cei din jur. Nu mai reactiona in functie de ceea ce crezi ca le face bine sau nu, reactioneaza intotdeauna raportandu-te la ceea ce iti face tie bine. NU accepta situatiile care iti fac rau, nu esti obligat/a sa le faci celorlalti pe plac, indiferent de planul in care se desfasoara acestea. Nu te mai gandi atat de mult la ceea ce le face altora bine, ci la ceea ce iti face tie bine. O mare parte dintre cei care te inconjoara fac asta deja:). Nu mai oferi 100% daca primesti in schimb doar 70-80%, nimeni nu merita eforturile tale! Pune accent pe ceea ce iti face tie bine, ceea ce te relaxeaza si te face fericit/a, oricat de mic ar fi acel lucru. Nu mai pune atata suflet acolo unde iti dai seama clar ca nu este cazul. Nu te mai implica si nu mai prelua asupra ta poverile tuturor. Le ai si tu pe ale tale si acelea iti sunt suficiente. Nu mai gandi in termeni de “trebuie sa fac asta sau aia”. De ce “trebuie?”. Inceteaza sa mai fii calul de bataie al celorlalti, la un moment dat iti vor intoarce spatele. Invata sa te bazezi pe tine si doar pe tine. Inceteaza cu perfectionismul si da-ti seama ca in viata nu poti sa faci totul la capacitate maxima. Tine minte: numarul perfectionismului este 112 si chiar daca ambulanta ajunge destul de repede la spital, uneori poate sa ajunga prea tarziu pentru tine. Nu esti singurul/singura pe care ceilalti se pot baza. Fiecare are la randul lui/ei prieteni/colegi/amici/rude/familie care pot face asta. Inceteaza sa te testezi la maximum, esti om si ai limitele tale. E ok sa nu mai poti din cand in cand. Nu te mai judeca atunci cand gresesti. Esti cumva robot cu sistem de operare inclus? Si un computer da gres din cand in cand si are nevoie de un restart sau de o reinstalare de sistem.

Fa-te puternic/a, respecta-te, iubeste-te, acorda-ti primul loc in viata ta. Foarte putini din jurul tau vor face asta pentru tine. Putin egoism nu iti strica din cand in cand. Poate chiar se dovedeste a-ti fi benefic.

De la tine pentru tine

birds-flyingIncotro mergi? Incotro iti indrepti pasii? Ai ajuns aici. Si acum?Ce-o sa faci? Lasi teama sa te domine sau permiti curajului sa te poarte catre alte experiente? Ce alegi? Sa fugi catre trecut?Sau sa te indrepti grabit spre viitor? Simti ca te tine in loc si ca nu mai poti? Poate asa si e. Poate chiar te tine in loc si te invaluie intr-un  prezent continuu de frustrari si tristete, poate chiar nu iti da voie sa mergi mai departe si, poate chiar nu mai poti. Dar de cate ori ai zis ca nu mai poti si ai continuat? Cate tristeti ai adunat? Cate neimpliniri? Ai tras vreodata linie? Ai facut vreodata paralela intre a ramane blocat si a merge mai departe? Pentru ca daca ai face-o ti-ai da seama ca e mai bine sa renunti. Spui ca ti-e teama, ca nu stii ce va fi, ca nu stii ce va urma. Dar cine stie? Ti-a garantat cineva ziua de maine? Ti-a promis cineva inca o zi si inca o zi si inca o zi pentru o anumita perioada de acum incolo? Spui ca vrei sa traiesti altfel, mai frumos, mai optimist. Spui ca vrei sa traiesti tot ceea ce simti, toate sentimentele alea intense, sa le traiesti in adevaratul sens al cuvantului. Stii prea bine, avem o singura viata.

Nu te mai pedepsi si nu te mai sabota! Mergi inainte, fara teama! De gresit vei gresi oricum. De suferit vei suferi oricum. De momente frumoase vei avea parte oricum. De iubit vei iubi oricum. Asa ca de ce sa ramai blocat in momentul asta? De ce sa simti ca te-ai ratacit de tine si de tot ce ti-e drag, cand poti oricand sa te intorci la tine si la tot ce ti-e drag. De ce sa investesti in ceva ce nu iti aduce nicio satisfactie si sa pui pe un pland secund ceea ce iti place? Vrei sa simti? Da-ti voie sa simti. Vrei sa razi? Da-ti voie sa razi. Vrei sa plangi? Da voie lacrimilor sa curga. Vrei sa iubesti? Deschide-ti inima si lasa sentimentele sa te invaluie. Vrei sa pleci? Impacheteaza, deschide usa si nu te mai uita inapoi. Vrei sa incerci lucruri noi? Lasa ineditul sa te surprinda. Vrei sa ai libertate? Ai toata libertatea pe care ti-o doresti. Vrei sa fii spontan? Haide, nu te mai gandi de doua ori, fa ceea ce iti place!

Traieste! Simte! Iubeste!

Ganduri de duminica

presentation1

  • Iarta-te si accepta-te asa cum esti, cu bune si cu rele, calitati si defecte!
  • Accepta-ti viata, asa cum e ea, tu ti-ai construit-o!
  • Iubeste-te, acorda-ti atentie!
  • Ai mai multa incredere in tine si in ceea ce poti face!
  • Esti un om bun, nu te mai indoi de tine!
  • Rasfata-te, meriti!
  • Nu-ti mai face griji pentru viitor, ziua de maine e un dar, nu un dat!
  • Nu te mai ingrijora pentru ce spun altii, nu ii poti schimba, ei vor vorbi oricum!
  • Trece printr-un filtru experienta de pana acum, sa ramana doar ceea ce ai invatat!
  • Nu te mai judeca atat, esti om si esti supus greselii. Pana si aparatele mai dau gres!
  • Zambeste, macar o data pe zi, chiar daca treci prin momente grele!
  • Nu te mai raporta la cei care nu te merita!
  • Nu te mai compara cu ceilalti! Tu esti tu si esti unic/a!
  • Viseaza cu ochiii deschisi, pe ritmul muzicii preferate!
  • Acorda-ti o pauza din cand in cand, o meriti!
  • Nu fugi de situatiile aparent incomode, infrunta-le, se pot transforma in oportunitati la care nici nu te-ai fi gandit!
  • Fa o schimbare din cand in cand: culoarea parului, stilul vestimentar!
  • Nu amana si nu lasa lucrurile neterminate, oricat de greu ti-ar fi!
  • Vizualizeaza unde vrei sa ajungi, pe orice plan!
  • Bucura-te de lucrurile marunte: o floare, un zambet, o zi senina, un apus frumos de soare!
  • Tine-te de promisiunile pe care le faci!

Ganduri de august

Presentation1Suntem suma castigurilor, succeselor, esecurilor si greselilor noastre. Suma oamenilor buni,  mai putin buni, generosi sau egoisti care isi joaca rolul in viata noastra.  Suma momentelor de ieri, a trairilor de azi, a sperantelor de maine. Suma lucrurilor pe care le facem bine sau mai putin bine, a deciziilor bune sau mai putin bune pe care le luam la un moment dat. Ne defineste trecutul prin tot ceea ce am invatat. Ne defineste prezentul prin modul nostru de a actiona si reactiona. Ne defineste viitorul prin nazuintele si visele pentru care luptam zi de zi. Ne definesc momentele de fericire deplina sau de pace interioara. Ne definesc “furtunile” pe care le intampinam in calea noastra, ne definesc momentele de tristete si cele in care ne pierdem pe noi insine. Ne caracterizeaza pasiunile noastre, oricat de marunte sau nebunesti. Colectionar de timbre?Alergator?Iubitor de arta si frumos?Pictor sub acoperire?Si multe altele, diferite ca si noi insine unii de ceilalti. Ne place sa ne asumam riscuri, dar avem si momente in care decidem sa nu. Ne caracterizeaza si asta. Oamenii care suntem astazi sunt alcatuiti dintr-un cumul de emotii, trairi, vise, decizii, ambitii, relatii, esecuri, succese de ieri, azi si maine.