NIHIL SINE DEO

positivity-590x394Nu te mai intreba de ce unii oameni iti fac rau, de ce ataca, de ce iti diminueaza increderea in tine. Nu merita sa te macini pentru ei, nu merita o lacrima de-a ta, nu merita nici macar sa te gandesti. Asa sunt ei, prin prisma atacurilor pe care ti le aduc, de fapt se descriu pe ei insisi. Oameni nesiguri, nehotarati, paranoici, anxiosi.

Construieste-ti o bariera impotriva lor si nu te lasa condus de emotiile pe care ti le induc. Stiu, e greu, e foarte greu, mai ales cand sunt oameni care candva ti-au fost apropiati. Dar nu toate persoanele pe care le cunoastem pe drumul devenirii noastre ne si raman aproape. Elimina pur si simplu din viata ta astfel de persoane toxice, rupe orice relatie ai avea-o cu ei, pune distanta si indreapta-te catre oamenii luminosi, frumosi si buni, care te ajuta sa cresti si sa te dezvolti. Iarta-i si iarta-te pentru ca ai suferit pentru ei. E normal si asta. Durerea te ajuta sa te cunosti mai bine, sa petreci timp cu sufletul tau, sa il lasi sa respire si sa isi aline suferinta, sa isi vindece ranile.

Pune-te pe primul plan in viata ta, tu contezi pentru tine, nu ceilalti care vor sa te distruga si sa te faca mic, mic de tot. Nu ii lasa sa te manipuleze si sa te faca sa crezi ca tu esti problema. Problema e la ei, problema e a lor si ii priveste modul in care o gestioneaza.

Invata din dezamagiri, invata din frustrari, invata din tristeti si momente in care esti la pamant. Au aruncat cu pietre in tine ca sa te omoare sufleteste, tu ridica-te si mergi mai departe. Poarta-ti ranile cu mandrie, ele sunt dovada experientelor si a maturizarii tale sufletesti.

Nu te mai intreba ‘de ce?’, intreaba-te cum poti face sa scoti la lumina binele din tine, sa il oferi celor care chiar au nevoie si care merita. Nu te mai macina pentru ca au incercat sa faca din tine o persoana pe care nu o mai recunosti. Nu te invinovati pentru ca le-ai permis-o, e o alta greseala din care ai avut de invatat.

Fiecare etapa pe care o traiesti, fiecare moment dificil pe care il infrunti, fiecare deceptie, fiecare rau de lacrimi varsate te fac mai puternic. Spui adesea “nu mai pot”, fara sa iti dai seama ca mai poti si inca mai poti multe. Poti face ca tot raul indreptat asupra ta tu sa il transformi in bine indreptat asupra celorlalti. Te-au doborat, te-au aruncat intr-un noian de durere, nu conteaza. Pe drumul asta, care e si el un drum al devenirii tale in viata vei intalni oameni si mai tristi, ofera-le din dragostea si bunatatea ta. Inca le mai ai, emotiile pozitive, valorile tale, principiile dupa care te ghidezi in viata inca sunt acolo. Foloseste-le, sunt ale tale, tu ti le-ai stabilit.

Nu iti reprima durerea, furia, tristetea, frustrarea. Nu le inchide in tine, nu le ascunde undeva, nu te preface ca totul e bine si ca ai trecut peste. Da-le drumu, exteriorizeaza-le, in orice forma vrei. Plangi pana cand simti ca nu mai ai lacrimi, tipa pana cand simti ca nu mai ai voce, alearga pana cand simti ca nu mai ai suflu, sparge toate farfuriile din casa, orice te ajuta sa scoti la lumina tot ce e negru si iti intineaza sufletul. Pentru ca oamenii astia care vor sa te vada la pamant asta isi doresc: sa iti vada chipul trist, sa vada ca te-au calcat in picioare, sa se bucure cand vad ca nu te poti ridica. Nu ii lasa sa iti distruga viata.

Multumeste in fiecare zi lui Dumnezeu pentru ca ti-a oferit inca o sansa de a face o schimbare in bine in viata ta, pentru ca ti-a oferit inca o zi in care poti face un bine cuiva.

Au fost momente in care m-am indoit de existenta Lui, au fost momente in care m-am suparat atat de tare pe El pentru ca permite astfel de lucruri, incat nu I-am mai vorbit. Au fost momente in care L-am strigat in sinea mea sa ma ajute. El nu vrea decat sa ne ofere lectii, sa ne ridice, sa ne faca mai buni. Si vreau sa cred ca pentru cei care acum calca oameni in picioare si fac rau celor din jur, roata se va intoarce. Candva, cumva vor plati pentru raul facut semenilor.

Esti un om bun, aminteste-ti asta mereu, esti un om cu suflet mare, esti un om care vrea sa isi ajute aproapele, esti un om care merita mult mai mult, esti un om cu valori, principii si moralitate. Daca ceva sau cineva in viata ta iti face rau, pleaca, indeparteaza-te. Sa nu iti fie frica de schimbare, pentru ca schimbarea nu poate fi mai rea decat situatia pe care o traiesti in acel moment.

Pastreaza ce e mai bun si mai frumos in tine, indeplineste-ti visele, iubeste-ti aproapele, iarta, canta, danseaza, calatoreste, citeste, asculta muzica preferata, vorbeste despre ceea ce ti se intampla, exterioreaza tot ce e negativ. Plangi pentru cine merita cu adevarat, bucura-te alaturi de cei care te merita cu adevarat. Nu te pierde pe tine de tine, uita-te bine in oglinda: te recunosti sau nu? Daca nu, atunci fa schimbari. Schimba orasul in care traiesti, schimba locuinta, schimba locul de munca, schimba-ti stilul vestimentar, schimba-ti modul de a percepe viata. Pur si simplu bucura-te de viata si de fiecare clipa care iti este data, pentru ca e un dar de la Dumnezeu!

Advertisements

Clepsidra sufletului

Atunci cand ajungi sa te nu mai recunosti in oglinda,cand te intrebi cine e omul pe care il vezi si cum a ajuns asa, cand incepi sa te indoiesti de tine si de judecata ta, e timpul sa pui stop. Punct si de la capat, drumul de la zero, chiar daca simti ca nu mai ai energia sa o faci. Nu te poate ajuta nimeni, nici cel mai bun terapeut nu te poate determina sa iei decizia care sa te scoata din agonie. Simti cum corpul tau cedeaza pe pe zi ce trece, tocmai pentru ca sufletul iti e bolnav. Ranile astea nu se vad, nu sunt ca niste taieturi peste care poti pune un plasture, dar dor mai rau ca o mie de cutite infipte in corp. Esti singur,din pacate, pe drumul asta,pentru ca e drumul tau si singur trebuie sa o scoti la capat cumva. Te doare, te macina, te frustreaza, te schimba.

Durerea nu trece atat de usor, e nevoie de multa munca tu cu tine,dar pana la urma rănile se cicatrizeaza. Ca oameni avem diverse optiuni: putem alege sa fim buni si sa facem lucruri bune, putem alege sa fim rai si sa facem rau celor din jur, putem alege sa ajutam sau nu, sa fim egoisti sau nu. Cel mai mare rau pe care il poti face cuiva este sa il pui la pamant sufleteste.

Clepsidra timpului se scurge in defavoarea noastra, anii trec, uneori fara sa ne dam seama. Merita oare sa ramanem intr-o permanenta agonie?Sau meritam sa ne indreptam catre ceva mai bun si sa ne inconjuram doar de cei care ne fac bine.

Judecam gresit pe unii, acordam credit altora care nu merita, gresim, gresim, gresim.

M-am uitat in oglinda, am incercat sa vad in interiorul sufletului meu. Am vazut agonia, disperarea, tristetea, durerea.

Iar clepsidra in continuare se scurge, timpul trece….

Drumul catre o noua ea

Alexia si-a adunat lucrurile, a aruncat o ultima privire locului pe care in ultimii ani il numise “casa” si s-a indreptat catre usa. A incuiat, ca de obicei de doua ori, apoi a aruncat cheile in ghena de gunoi de pe etaj. In timp ce astepta liftul o amorteala sufleteasca o cuprinsese. Se simtea moarta pe dinauntru, ca si cum toate sentimentele ei murisera odata cu aceasta plecare. S-a intalnit la usa liftului cu vecinul de vis-a-vis, care ca intotdeauna o saluta scurt, printr-o miscare a capului. A facut si ea la fel. Isi lua adio de la el, in felul ei. Nu il cunostea foarte bine, dar se mai intersectasera in bloc in cei 4 ani cat a stat acolo.

Taxiul o astepta in fata blocului pentru a o duce catre aeroport. Valiza ei era destul de mica pentru lungul drum pentru care se pregatea, dar nu conta. Voia sa traiasca o perioada departe de toate si de toti. Incepea cu orasul sufletului ei: Roma. Urma sa stea acolo cateva luni bune si sa isi bucure sufletul cu tot ce insemna atmosfera italieneasca. Poate asa va ierta, poate asa va uita. Poate asa sufletul ei va iesi din amorteala. Spera sa se reinventeze, sa devina un om nou, mai precaut, mai tacut, mai putin increzator in ceilalti. Multi oameni ii demonstrasera ca nu sunt asa cum credea ea. Multi oameni, pe care ii iubise si carora le acordase parti din sufletul ei i-l facusera bucati. Incerca acum sa le lipeasca la loc. Calatoria asta, in care urma sa plece singura spera sa o readuca pe linia de plutire. Nu te gandesti niciodata ca tocmai cei la care tii mult te pot lovi atat de tare. Nu anticipezi durerea, nu poti sa accepti ca s-a intamplat.

Taxiul gonea pe strazile goale ale orasului. Era seara, tarziu, iar traficul de obicei infernal se diminuase. Luminile capitalei se succedeau in fata ochilor ei cu o viteza uimitoare. Cine stie cand va mai reveni, daca va mai reveni vreodata. Cateodata ai nevoie de o schimbare majora ca sa iti poti reveni. Cateodata ai nevoie sa te urci in primul avion sau tren si sa pleci catre un mare necunoscut. Strazile, altadata atat de familiare ii se pareau acum straine, goale, reci. Reci ca si sufletul ei golit de orice speranta, de orice sentiment. Uitase cat de mult iubea primavara cu toate capriciile si schimbarile ei, uitase cat adora vara, uitase nostalgiile de toamna, uitase bucuria sarbatorilor de iarna. Voia sa stearga cu buretele viata, experientele ei de pana atunci si oamenii pe care ii intalnise. A cunoscut dezamagirea, tristetea, frustrarea, durerea in cele mai crude forme. Inca o treceau fiori reci cand se gandea. Stia ce inseamna noptile fara somn, stia ce inseamna teama de a adormi seara cu gandul ca maine va fi o alta zi la fel de grea, stia ce inseamna sa spere ca o alta zi poate ii va aduce ceva bun, cand de fapt ii aducea doar durere si mai multa dezamagire. A crezut, a iubit, a pierdut. Pleca acum cu aripile frante catre ceva nou, un loc unde sa nu cunoasca pe nimeni si unde sa se poata schimba. Sa fie mai puternica, mai precauta, sa invete sa fie dura si sa nu mai ierte atat de usor. Dar mai ales sa nu mai aiba incredere atat de usor in oameni.

Va dura ceva acest proces, dar va trece prin el, cu lectiile invatate intr-un mod dureros.

Fara titlu

Ceaiul se racise pe noptiera. Adela uitase ceasca acolo, in timp ce mintea ei colinda intr-o mie de locuri cunoscute, printre multi oameni care candva ii fusesera dragi si care insemnasera atat de mult pentru ea. Oameni carora le oferise o bucatica din sufletul ei, dar care in schimb s-au dovedit a fi doar niste masti frumoase. “Cat de naivi suntem sa credem uneori ca toti oamenii sunt buni”, se gandea ea, in timp ce privea pe fereastra. Se lasase seara peste oras, o seara rece de noiembrie, la fel ca si sufletul ei.

Se schimbasera multe in viata ei in ultima vreme: orasul in care a locuit mai bine de 11 ani si pe care l-a lasat in urma, apartamentul de la etajul 9, unde statea cu chirie de mai bine de 4 ani, job-ul, prietenii, iubirile trecute si prezente. Toate le lasase in urma si plecase fara sa se uite inapoi. S-a refugiat intr-un alt loc, alt oras, alt ritm, alt apartament. Un loc mai linistit, mai domol, unde nu cunostea pe nimeni si unde nimeni nu o cunostea pe ea. Si ii era bine asa. Simtea ca are sansa sa inceapa o alta etapa din viata ei de la zero, construind din nou, de data asta cu mult mai multa precautie ca in trecut. Daca e ceva ce a invatat, cu durere, din experientele anterioare e ca oamenii te pot insela adeseori. Isi promisese ca nu va mai avea incredere atat de usor si ca nu se va mai lasa acaparata de nevoile celor din jur la fel de repede cum o facea in trecut. Isi promisese ca va acorda atentia si afectiunea ei doar acelora pentru care ea chiar reprezenta o prioritate si nu o optiune. Isi promisese ca nu se va mai lasa inselata de aparente, de false zambete calde, de oameni care, sub apanajul unei mari aprecieri, o foloseau fara scrupule.

E adevarat, o ingenuncheasera, o pusesera la pamant. Inca isi aducea aminte toata durerea din sufletul ei si cat de greu i-a fost sa se ridice de acolo de jos. A avut noroc si de oameni buni, care i-au fost alaturi si au sustinut-o, dar din pacate le-a cerut ajutorul mult prea tarziu. Crezuse ca poate singura, dar asa cum chiar ea si-a dat seama, sunt situatii in viata in care nu te poti ridica singur. Cazi intr-un abis, incerci sa te ridici si sa iesi la suprafata, dar, de fapt cu fiecare zi te afunzi mai mult si tot mai mult pana cand nu mai ajungi sa vezi lumina soarelui. Si atunci te lasa prada intunericului, disperarii, tristetii. Simti durerea prin toti porii, in toate organele, in tot sufletul. E ca o menghina care iti cuprinde mintea, sufletul, corpul si nu te mai lasa sa respiri.

Ceaiul se racise pe noptiera….Adela a luat usor ceasca si l-a aruncat in chiuveta. A stins apoi rand pe rand luminile din apartament pentru a se putea bucura de privelistea oferita de orasul impodobit pentru sarbatorile de iarna. Candva asta era perioada ei preferata din an. In ultima perioada insa, uitase ce inseamna sa te mai bucuri de ceva. Prea multe dezamagiri si deziluzii o adusesera in stadiul in care uitase sa mai creada in ceva bun si frumos.

Oameni, locuri, situatii….toate erau din trecutul ei acum, un trecut mult prea dureros, cu lectii invatate cu lacrimi amare. “Oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par”, isi tot repeta in minte….

Suflet macinat

Am invatat ca increderea este ceva ce se castiga foarte greu,dar care se poate pierde atat de usor. Am invatat ca oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par si ca,atunci cand te astepti mai putin te lovesc acolo unde te doare cel mai tare: in suflet. Am invatat ca ceea ce stiam si credeam acum ceva timp nu era chiar asa. Am invatat ca singurii pentru care merita sa suferi si sa versi lacrimi amare sunt parintii tai. Am invatat ca daca tu nu ai grija de sufletul tau nimeni nu o sa o faca. Am invatat ca poti avea parte de dezamagiri si tristeti care te pot arunca pe fundul prapastiei si ca e foarte greu sa te ridici de acolo. Am invatat ca durerea te face mai puternic si te poate schimba in moduri pe care nu ti le-ai fi putut imagina vreodata.

Am invatat toate astea cu o durere imensa,cu nopti in care ma trezeam des din cosmaruri atat de ireale si,totusi atat de reale. Gesturile de bunatate pe care unii oameni le pot avea fata de tine pot ascunde uneori intentii rele. M-am indoit de mine,de judecata mea, de intuitia mea, de sufletul meu. M-am invinovatit pentru ce nu era cazul si am uitat cui trebuia intr-adevar sa acord investitia mea sufleteasca. Am facut prioritati din oameni pentru care eu nu am fost decat o optiune…si am gresit. Am ignorat voit sau nu intentiile,sfaturile si atentia acelora pentru care chiar sunt o prioritate. Am plans mult,lacrimi amare,care mi-au intunecat sufletul si nu m-au mai lasat sa vad frumusetea vietii. Mi-am consumat resursele sufletesti si am ajuns sa nu mai vad speranta unei zile mai bune. Am uitat sa mai zambesc,sa ma mai bucur, am uitat lucrurile care imi faceau placere si care imi fericeau inima. Am uitat sa mai ascult muzica preferata,m-am inchis in schimb in durerea apriga din sufletul meu. Am purtat discutii cu mine,dar parca vocea inimii nu o auzea pe cea rationala. Am strigat in sufletul meu dupa ajutor ca sa imi dau seama ca singura persoana care mi-l poate oferi sunt eu. Agonia e un proces extraordinar de dureros, lipsa sperantei te face sa vrei sa renunti la tot, lipsa unei imbratisari iti usuca sufletul si ti-l imbatraneste. M-am simtit cu cel putin 20 de ani mai in varsta decat am.

Am incercat sa simulez durerea din suflet,sa zambesc,sa fiu politicoasa,sa fiu aceiasi de acum ceva timp. Nu stiu daca am reusit. Am purtat in suflet o suferinta care mi l-a macinat,l-a facut bucati. Incerc acum sa le lipesc la loc,intocmai ca un puzzle,dar cine stie daca voi mai reusi vreodata.

Am iubit si am pierdut, am plans si am suferit,am fost dezamagita si mi-am pierdut increderea.

Final cu Dora si Doru

Cu sufletul indoit si cu multe intrebari in minte,Dora l-a invitat in apartamentul ei. I-a facut semn sa se aseze pe canapeaua din living,locul ei preferat de relaxare si meditatie.

-Te servesc cu o cafea,un ceai?

-Nu,multumesc,i-a raspuns el. Nu vreau sa te retin mult, e destul de tarziu si ma gandesc ca trebuie sa te simti obosita.

Dora s-a asezat pe fotoliul din fata lui,privindu-l cu intensitate si curiozitate pe cel care in urma cu ceva ani a fost marea ei iubire. Timpul trecuse peste amandoi,se maturizasera,cateva riduri aparute ici-colo,cateva kilograme in plus,dar mai ales cativa ani in care fiecare a mers pe drumul lui. Era curioasa sa afle ce s-a intamplat cu el in toti anii astia, cum i-a mers, ce traiectorie a urmat,dar cuvintele parca nu indrazneau sa ii se articuleze pe buze.

-Si ce mai e de viata ta?a intrebat-o el dupa cele cateva momente de tacere. Ce mai faci?Te-ai casatorit,esti bine?

-Sunt bine,nu m-am casatorit,am un job care imi place,un grup de prieteni in compania carora ma simt bine,scriu o carte,diverse. Dar tu?

Astepta cu infrigurare raspunsul lui. Se temea de el,dar in acelasi timp voia sa stie pe ce aripi l-a purtat timpul.

-Eu tocmai am divortat. O casnicie de 3 ani,care nu a rezistat,din pacate. Nu eram compatibili si am hotarat ca e mai bine sa o luam pe drumuri separate. Practic avocatura,imi place si,ca si tine,am un grup de prieteni cu care ies si fac diverse activitati. Cam atat…

-Si fotografia?l-a intrebat Dora. Iti placea asa de mult.

-Am renuntat dupa ce ne-am despartit. Imi amintea prea mult de tine. Stii Dora,in toti anii astia mi-amintit mereu de tine. Am incercat sa te caut pe retelele astea de socializare,dar nu am avut niciodata curajul sa te abordez. Pana ne-am reintalnit in scara blocului.

Ceea ce el nu stia era ca si Dora facuse la fel,dar contul lui avea prea putine informatii,asa ca a renuntat la ideea de a-l aborda cumva. Ce rost ar fi avut?se gandea.

-Esti fericita,Dora?

-Sunt impacata cu mine insami si linistita,i-a raspuns fata.

-Dar fericita?Indragostita?

Cum sa ii spuna ca dupa atatia ani inima ei inca batea pentru el?Cum sa ii spuna ca nu il uitase niciun moment si ca in putinele relatii pe care le avusese mereu s-a raportat la el?Cum sa ii spuna ca inca il visa,ca isi amintea perfect fiecare detaliu al relatiei lor?

-Fericirea e asa de scumpa,Dorule,ca nu multi si-o permit.

-Asa e,ai mare dreptate.

-Dar tu?Tu esti fericit?

-Acum ca te-am reintalnit si inca asa de aproape sunt foarte fericit. Pastrez speranta in suflet ca poate candva vom fi iar “noi”.

-Nu e usor ce zici tu acolo,Dorule.

-Dar nici greu. Si sunt sigura ca sentimentele inca exista. Trebuie doar sa avem curajul de a reaprinde flacara.

-Si e suficient asta,Dorule?

-Este….nu mai suntem niste copii acum. Suntem adulti si cu siguranta vedem lucrurile altfel.

-Sa riscam? l-a intrebat Dora

-Sa riscam si sa castigam,a venit raspunsul lui imediat.

In acea seara,in acel apartament,doi tineri se redescopereau. Redescopereau iubirea care candva i-a unit,pe care niciunul nu a putut sa o uite si pe care acum isi doreau sa o traiasca pana la final.

Pasager catre o alta lume

92654527-young-woman-is-standing-near-window-at-the-airport-and-watching-plane-before-departure-she-is-standi-La ce te gandesti acum?Pari pierduta intr-o alta lume, a intrebat-o Iulia.

Sanziana s-a intors catre prietena ei de-o viata, cea care o cunostea mai bine ca oricine, sora pe care nu a avut-o. Iulia, persoana care i-a fost alaturi in multe momente din viata, o privea cu ochii ei caprui si blanzi. Statea aseazata turceste pe canapeaua din living-ul Sanzianei, cu o cana de ceai fierbinte in mana. O sunase in seara aceea si o rugase sa vina la ea, singuratatea si durerea din ultimele saptamani o pusesera la pamant si simtea nevoia sa imparta cu cineva toate astea.

-Ma gandeam la oameni in general si la cat de diferiti suntem, i-a raspuns Sanziana din fata geamului. Ma gandeam cat gresim atunci cand facem din oamenii care nu merita o prioritate, pe cand pentru ei suntem doar o optiune. Da, e o greseala a noastra, nu a lor. Ma gandeam cu cata deschidere ne indreptam catre cei care nu ne merita increderea si cat de putin le oferim celor care intr-adevar o merita. Ma gandeam cat de tare doare atunci cand dai piept cu realitate si iti dai seama ca pentru cei pe care i-ai pus pe un piedestal, carora le-ai oferit atat de multe tu nu valorezi mai mult decat o frunza in vant. Si cat de nedrepti suntem cu cei care ne sunt alaturi, ne sustin, ne incurajeaza.

-Si a cui crezi ca e vina? A ta sau a celorlalti?, a intrebat-o Iulia in timp ce se pregatea sa bea din ceaiul aromat pe care i-l pregatise prietena ei mai devreme.

-A mea, desigur. Nu pot sa invinuiesc pe nimeni pentru ca se pune pe primul loc in viata lui, e ceea ce ar trebui sa facem fiecare dintre noi. Dar pot sa ii invuinesc pe cei care iti tradeaza increderea si asteptarile. Cei care vad cat de mult le oferi si nu pot fi sinceri cu tine. Sa iti spuna ca nu e cazul sau ca nu mai e cazul. Sa iti spuna ca iti pierzi vremea de pomana si ca nu are rost. Sa fie directi, clari….

-Poate ca si aici tot vina ta e….poate ca ai decis sa nu vezi anumite lucruri si ai continuat sa oferi acolo unde nu era cazul, sa investeti acolo unde ai vazut ca deja ai pierdut.

-Da, corect si-asa, dar totusi….

-Totusi, tu trebuie sa iti dai seama cine merita si cine nu. Trebuie sa te gandesti ca fiecare are dreptul sa decida cum vrea asupra vietii lui. Iubeste pe cine vrea, acorda incredere cui vrea si tot asa.

-Inteleg ce spui, Iulia, dar nu atunci cand brusc lucrurile se schimb la 180 de grade fara sa primesti un raspuns clar la intrearea ta ‘de ce?’

-E dreptul lor, Sanziana, e viata lor, e decizia lor. Poti doar sa accepti ca asa e realitatea si sa mergi mai departe pe drumul tau. Viata ta nu depinde de deciziile altora, ci de deciziile tale, de ceea ce tu iti doresti sa faci in continuare.

-Doare totusi cand vezi ca oamenii nu sunt asa cum i-ai crezut ca sunt.

-Doare, dar asta e viata. Nu totul e roz, nu toti oamenii pe care ii cunosti iti vor vrea binele. Invata asta si mergi mai departe. Invata sa vezi dincolo de invelis, de anumite gesturi. Invata sa nu iti mai acorzi increderea gratuit si repede. Invata sa te iubesti si te pui pe primul loc in viata ta. Fa din planurile tale o prioritate si lasa-i pe ceilalti. Merita oamenii astia sa suferi atata pentru ei? Merita toate lacrimile tale, toate framantarile, toate frustrarile, toate gandurile rele? Tu suferi, ei sunt OK. Tu o sa pleci, ei vor fi la fel de bine. Dar tu, tu vei fi bine? Iarta-te, iarta-i si priveste catre viitor. Incearca sa iti reconstruiesti viata, ia-o de la zero daca e cazul. Din fericire, nu esti singura, ai multi oameni in jur care iti vor fi alaturi. Dar procesul asta trebuie sa il parcurgi de una singura, tu cu tine, sa inveti sa nu mai depinzi de ce spun sau gandesc altii, ci doar de ceea ce gandesti tu.

-E greu….atat de greu….

-Nimeni n-a spus ca viata e usoara, dimpotriva. Viata ne supune la diverse incercari, tocmai ca sa invatam ceva din ele. Ia din lectia asta ceea ce ai nevoie, foloseste-o ca pe o mantra daca vrei, dar treci peste. Cu iertare fata de tine si fata de ei.

-E greu sa ierti anumite lucruri.

-Este, dar iti va fi si mai greu daca nu o sa reusesti sa faci asta. Sa ramai cu resentimentele astea toata viata nu iti va face calea mai usoara.

Sanziana privea luminile orasului pe geamul living-ului ei. Se gandea la toate cuvintele Iuliei si isi dadea seama cata dreptate are prietena ei. In ultima perioada traia o adevarata agonie, fiind in permanenta inconjurata de oameni care ii dadeau toate semnele ca nu mai e cazul sa prelungeasca relatiile pe care le aveau, de orice natura ar fi fost ele.

Isi dorea tare mult sa plece, undeva departe, printre necunoscuti, sa inceapa o alta etapa, de la zero, cu alti oameni, alt mediu, poate alt oras. S-a gandit atunci la el, omul pe care l-a cunoscut intamplator intr-un magazin si care dupa cateva propozitii banale schimbate ii oferea cartea lui de vizita. Era plecat deja de cativa ani in strainatate, avea o afacere prospera in alta tara. Se gandea ca atunci cand s-au cunoscut i-a spus ca daca vreodata se va gandi sa faca o schimbare de acest fel sa il contacteze negresit, o va putea ajuta.

Ideea unei schimbari atat de radicale ii incoltea tot mai mult in cap Sanzianei pe masura ce zilele treceau. Simtea ca nu o mai leaga nimic de orasul si tara in care locuia, dimpotriva toate locurile prin care trecea ii aminteau de agonia zilnica pe care o traia de ceva timp.

O alta tara, un alt oras, un alt mediu, alti oameni, alte lucruri, totul nou. Ideea o speria, dar o si entuziasma in acelasi timp. Nu stia daca va putea face fata, nu stia daca e pregatita sa faca o asemenea schimbare majora, dar se gandea tot mai mult sa isi asume riscul. Poate ca strainul de la magazin era tocmai mana de ajutor de care avea nevoie pentru a se putea ridica din abisul in care cazuse si de unde nu mai putea iesi.

In momente ca acestea, cand simti ca sufletul te apasa pe zi ce trece si ca nu mai vezi o solutie, schimbarile sunt intotdeauna binevenite.

Iarta-te pentru tot ceea ce crezi ca ai facut gresit, iarta-i pe toti cei despre care crezi ca ti-au gresit, elibereaza-ti inima de toate gandurile astea negative. Stiu, e greu. Stiu, doare. Stiu, simti ca nu poti trece peste, dar nu e nimic ce nu poate rezolva timpul. Alunga-i din viata ta pe cei despre care simti ca iti fac rau. Orice inceput, oricat de greu ar fi e mai bun decat agonia prelungita in care traiesti in prezent.

Sanziana a pus mana pe telefon si a format numarul de pe cartea de vizita. Decizia o luase, era timpul sa plece. La celalalt capat al firului i-a raspuns, intr-o alta limba, o voce calda, dar ferma in acelasi timp. Era tot el, strainul de la magazin, cel care in cateva minute ii oferise sprijinul lui. I-a povestit pe scurt toata povestea pe care o traia de cateva saptamani, iar ca si atunci el i-a promis ca o va ajuta.

In doua saptamani Sanziana se afla la aeroport, cu un bagaj in care isi luase doar strictul necesar, nu avea nevoie de multe lucruri, cu destinatia unei alte vieti.

“Pasagerii pentru zborul catre o alta lume sunt asteptati sa se imbarce la Poarta Viselor. Va rugam lasati bagajele in seama colegilor nostri de la Vama, ei vor avea grija de ele”.

Cu pasi usori, imbracata intr-o rochie alba de vara si cu sandalele ei preferate, Sanziana a pornit catre destinatia ei. “Sa vedem ce va fi”, si-a spus in gand.

Roma “respira” istorie

Nu sunt eu vreun travel blogger sau ceva, dar imi place sa impartasesc cu ceilalti experiente care mi-au placut tare mult.

Asadar….vacanta la Roma, orasul celor 7 coline, cu o istorie atat de bogata si de vie, incat ai impresia ca pasesti pe urmele romanilor si iei parte la evenimentele care i-au marcat si i-au facut celebri.

Orasul acesta l-am descoperit anul trecut, cand la un impuls am decis cu o buna prietena sa mergem sa il vedem. M-am indragostit pe loc si mi-am spus atunci ca trebuie sa ma intorc. Pe principiul “grab one of your best friends and go on a trip”, am ales sa plec cu o alta buna prietena anul acesta pentru o saptamana.

Ziua 1: ora 3:30 a.m., Bucuresti. Inarmate cu multa voie buna, in ciuda orei destul de matinale, cu bagaje despre care speram sa nu ajunga la cala, am pornit catre Otopeni, vesele si dornice sa ajungem cat mai repede. Zborul a fost destul de OK, 1 ora si 45 de minute au trecut ca “in zbor” si iata-ne ajunse pe Aeroportul International Leonardo da Vinci, Fiumicino. De la aeroport am pornit catre trenul care ne-a purtat catre statia Roma Trastevere, destinatia noastra finala. Biletele costa 8 Euro si se pot cumpara de la “tabaconista” de la iesirea din aeroport. Cam in jumatate de ora am ajuns in cartierul care m-a fermecat prin autenticitate, arhitectura, atmosfera: Trastevere. Paola, super host Airbnb (recomand cu mare calura) ne-a asteptat cu un zambet cald pe buze si un “abbracio forte”. Ce bine e sa te intorci in locurile care ti-au cucerit sufletul.

Nerabdarea nu ne-a lasat sa ne odihnim nici macar jumatate de ora, asa ca am pornit la pas prin  Trastevere, cu gandul sa ajungem in centru. Bineinteles ca nu ne-am putut lipsi de o cafea buna si ceva de mancare, asa ca ne-am oprit la Giselda, acolo unde Armand ne-a intampinat cu multa voie buna, mancare gustoasa si, bineinteles, un capuccino absolut demential. Pe Armand l-am cunoscut tot anul trecut, roman plecat demult din tara, care te impresioneaza prin energia lui pozitiva. Daca aveti drum prin Roma, va recomand sa treceti pe la Giselda, tipul asta face un capuccino demential, de mancare nici nu mai zic!

Roma, ca de obicei aglomerata, plina de turisti din toate colturile lumii, veniti sa se bucure si sa se desfete de tot ceea ce are de oferit acest oras deosebit. Daca ajungeti in centru la Pantheon, musai sa il vizitati! Intrarea e gratuita, iar arhitectura te lasa pur si simplu fara cuvinte. Nu va lasati descurajati de coada imensa de turisti din fata, treaba merge destul de repede. Urmatoarea oprire a fost la Fontana di Trevi, unde ca de obicei aglomeratia nu te lasa sa respiri, dar daca treci peste toate astea si iti gasesti un coltisor de unde sa o poti admira, poate chiar sa iti pui o dorinta si sa arunci un banut chiar merita orice efort. Banii colectati din Fontana di Trevi sunt folositi in scopuri umanitare.

Cina am luat-o in Piazza Campo de Fiori, la o terasa cu specific italienesc, unde am degustat un mix de bruschette absolut geniale, highly recommend!

Obosite, dar fericite, ne-am intors in Trastevere, constatand cu mirare ca parcursesem 17 km in ziua respectiva. Si cati ne mai asteptau! Am adormit entuziasmate cu gandul la saptamana ce ne astepta.

Vremea a tinut cu noi, asa ca ne-am bucurat de temperaturi de vara (chiar daca plecasem din Romania cu pulovare de lana :-))). Ziua 2 ne-a purtat pasii catre Castel San’Angelo, monument arhitectural, inconjurat de un parc absolut genial. Am pornit apoi catre Piazza del Poppolo si Villa Borghese, de unde am putut admira intreaga Roma. Daca ajungeti in Roma, musai sa urcati in acest parc.

Via del Corso, un fel de Calea Victoriei din Bucuresti, cum spune o buna prietena, leaga Piazza del Poppolo de Piazza Venezia, si ofera iubitorilor de cumparaturi un spectru larg de magazine (de lux ce-i drept). Am parcurs-o curioase, luand contact cu atmosfera de lejeritate si relaxare ce domnea, in ciuda traficului intens.

Pentru ziua 3 am decis sa vizitam Colosseum-ul, acest momument incarcat de atata istorie. Biletele vi le puteti lua online (noi le-am luat de pe http://www.coopculture.it sunt valabile 2 zile consecutiv), iar pentru 14 Euro aveti posibilitatea sa va pierdeti in contemplarea celebrului Colosseum-ului, dar si a Forumului Roman. Impresioneaza tare mult, ti se face pielea de gaina cand te plimbi printre ruine si te gandesti cum au fost odata. Parca ii si auzi pe romani ovationand la luptele dintre gladiatori. Va las aici un link catre un filmulet tare fain, despre reconstructia 3D a acestor zone. Obosite dupa atata istorie si plimbat ne-am intors in Campo de Fiori pentru o binemeritata cina. Pizza quattro formaggi….absolut geniala!

Pentru ziua 4 am decis sa luam lucrurile mai usor, asa ca ne-am inceput plimbarea ca de obicei prin Trastevere, cu destinatia magazinelor de pe Via dei Giubbonari (straduta faina, pe care o gasiti intre Via Arunela si centru). Ne-am oprit la o cafea in Campo de Fiori, iar apoi am decis sa pornim catre Terazza Gianicolo, un parc foarte fain cu o priveliste extraordinara. Recomand sa il vedeti seara, cand apune soarele si se lasa intunericul peste oras.

Ziua 5 ne-a surprins in drum spre mare! Plaja la mijlocul lui octombrie? Siii, certo. Am pornit cu metroul de la statia Piramide pana in Lido di Ostia, catre plaja Stella Polare. Am fost surprinse sa vedem oameni care faceau baie in mare, stateau la plaja, se bucurau de ultimele zile calduroase. Probabil ca in sezon statiunea este mult mai populata si arata mult mai fain, dar chiar si asa a meritat excursia noastra.

Ziua 6 am decis sa o petrecem la Vatican (din nou ne-am cumparat bilete online, 33 de Euro, ghid inclus :-)). Nu am cuvinte sa pot descrie ce am vazut aici, absolut impresionant, iar despre Capela Sixtina nici nu mai zic! #pieledegaina. Sigur ca nu am ratat oportunitatea de a vedea si Basilica San Pietro, care se poate vizita gratuit, daca aveti rabdare sa stati la coada (dar again merge repede treaba).

Ziua 7, ultima am petrecut-o in Trastevere, pe stradutele faine din cartier. Gasiti aici tot felul de terase, restaurante si magazine misto!

7 zile, 103 km de mers pe jos, istorie, cultura, arhitectura, atmosfera. M-as intoarce oricand acolo, pentru ca pana la urma…..toate drumurile duc la Roma!

edf

 

Pentru voi

43729488_1736031609840033_1320415840352337920_nV-ati dus….si cu plecarea fiecaruia dintre voi ati luat bucati din sufletele noastre. Au ramas amintirile, povetele, momentele petrecute impreuna. Vreau sa ma gandesc ca sunteti ca niste ingeri pazitori pentru noi si ca, de acolo de sus, ne vegheati si ne sunteti alaturi.

Au ramas ruinele casei pe care candva o populam cu veselie. Au disparut trandafirii din fata casei, care va placeau atat de mult. Au disparut treptele de pe care obisnuiati sa va salutati vecinii. Au ramas umbrele a ceea ce a fost candva.

Poate ca amintirile s-au mai estompat, dar ultimele momente in care v-am vazut nu le-am uitat. Imi sunt si astazi, dupa atatia ani foarte clare in minte si in suflet. V-ati luat adio in felul vostru, cu multa iubire, asa cum ne-ati aratat cat ati trait.

Ati trecut prin multe, dar mereu ati luptat sa iesiti la liman. V-a fost greu, dar nu v-am auzit vreodata plangandu-va. Va placea sa ne stiti pe toti stransi la masa, in curte. Va placea sa fim impreuna de sarbatori. Amintiri…….

Zilele astea m-am gandit mult la voi si la ce as vrea sa va spun. Ca nu o sa va uit, ca sunteti mereu in sufletul meu si ca va multumesc pentru tot.

edfMultumesc, mamaia mea draga, pentru ca ai insistat sa ma inveti sa scriu si sa citesc de mica. Stiu ca de mult ti-ai fi dorit sa ai sansa de a invata si mai multa carte. Multumesc, tataia meu iubit pentru ca mereu ma rasfatati cu mici daruri, pentru ca iti innegreai de fiecare data mainile ca sa imi desfaci nucile inca verzi. Azi mi-e dor de voi si sper ca acolo sus, sunteti impreuna si sunteti bine.

Blog at WordPress.com.

Up ↑